Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

e el, coborâtorul de pe cruce. Cu puţin efort, îşi aminteşte
cuvânt în cuvânt Tatăl Nostru. Îl şi spune şoptit, dar îl spune
aşa cum ar spune o poezie la şcoală, fără să-l pătrundă cu
mintea şi inima.
Ea reapare îndată în cadrul uşii cu ochelarii deja puşi
peste ochi, tulbură din nou lumânările şi vine direct spre el,
care nu rezistă şi se întoarce cu spatele, nepregătit să stea
faţă în faţă cu ea. Îi aude foşnetul, îi simte parfumul de
toporaşi, o lasă să-i treacă pe-alături fără să o deranjeze nici
cu privirea. Când ajunge pe trotuar, ea îşi cercetează din
nou ceasul şi îşi scoate năframa de pe cap, culoarea ei
albastră-fumurie fluturând câteva clipe în cenuşiul zilei
până o împătureşte şi o băgă înapoi în poşetă.
O lasă să se îndepărteze doar cât să nu o piardă din
vedere şi porneşte pe urmele ei. Acum nu mai contează cât
de mult îl rod pantofii. Să-l roadă! Poate că asta îşi doreşte
acum Mama Aglaia, dându-i de înţeles că nu-i frumos din
partea lui că se ia după femei.
Mai curios e că nici pantofii celei pe care o urmăreşte
nu se lasă neluaţi în seamă. Pantofii ei ţăcănesc de răsună
strada. Deşi pe dalele din curtea bisericii nu au scos nici cel
mai mic zgomot. Observă că au tocuri ghintuite cu un metal
argintiu, probabil destul de dur dacă ţăcănesc aşa, încât el
ar fi în stare să o urmeze şi cu ochii legaţi luându-se doar
după ţăcănit. Şi n-ar fi rău să fie aşa, să-l lege cineva la ochi,
ca să nu-i mai vadă unduirea spatelui şi mai ales să nu o
vadă cum i se mişcă faldurile rochiei în sus şi în jos. Mă rog,
e un fâţa-fâţa suportabil, fără cine ştie ce învârticuşuri, însă
deranjant, totuşi, pentru cine nu vrea să vadă aşa ceva. Şi el
chiar nu vrea să vadă. Lui îi place să o vadă cum păşeşte
peste băltoace cu salturi moi, mlădiindu-şi talia şi dând din
mâini ca la balet.
Nu-şi pune nici o clipă întrebarea ce vrea de la ea şi de
ce o urmăreşte? Se simte atras. Atât. Alte explicaţii nu-i vin
242