Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Cum adică să nu fie? L-am văzut intrând odată cu
ceilalţi? Altfel n-ar mai sta nici Jiguli-ul lui la poarta voastră.
Hop! saltă el furtunul, benzina dând peste margini.
Sava sare şi el în picioare şi-i gata să jure că
Veterinarul nu-i în ograda lor, îşi aminteşte însă că Jiguli-ul
lui e tras lângă drum în dreptul porţii lor şi se mulţumeşte
să cadă pe gânduri, iar când revene în mijlocul aceleiaşi
dezordini asurzitoare, primul lucru ce i se aruncă în ochi e
tocmai prezenţa pe scări, alături de ceilalţi doi, a
Veterinarului. Stă şi el aşezat pe scări, îşi mângâie pieptul
dezgolit, iar după căutătura piezişă spre poartă nu pare
deloc bucuros să-l vadă intrând în ogradă pe Sava.
Tatăl mânuieşte Drujba cu aceeaşi îndârjire demnă de
premiat, dar îl vede pe Sava aducând damigeana şi opreşte,
în sfârşit, motorul.
Şi peste ogradă cade o linişte ţiuitoare care ţine doar o
fracţiune de secundă, căci se face imediat auzit un plâns
isteric ce iese afară din casă prin fereastra spartă. E plânsul
Dorei.
Veterinarul îşi trece degetele prin părul cârlionţat,
apoi coboară scările şi, fără să-şi ia bun rămas, trece ca dus
de vânt peste retezături, iese în drum, urcă la volan şi
conduce spre centrul satului. Tot fluierând intră şi în
clădirea Cârmuirii, apoi în biroul tatălui, Preşedintele, care
e nevoit să întrerupă o şedinţă, căci îşi dă seama dintr-o
ochire că fiu-său a nimerit din nou în rahat. Când rămân
numai ei doi, Preşedintele îi strigă să nu mai fluiere şi-i gata
să-i ardă o palmă, dar se abţine, concentrându-se asupra
legăturii de chei de pe masă. Bâjbâie cheia potrivită şi
deschide safeul. Numără furios nişte bancnote, le
împachetează în celofan şi i le aruncă pe masă.
– Două mii! Mai mult nu-ţi pod da!
– Mulţumesc! Mă descurc eu! Dar, tăticule, te rog să nu
afle Nataşa…
59