Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Serios? Eşti de-acord? Nici nu ştiu cum să-ţi
mulţumesc. Te-aş săruta numai că ar trebui să te apleci.
– Ei, nu mă mai aplec eu de dragul unui pupic pe
obraz. Eu dacă mă aplec, mă aplec! Avem noi timp și pentru
asta. Acuma vreau să văd cum vânează Mauru... Să mergem!
Dora îl prinde de două degete luând-o înainte,
trăgându-l printre copaci într-o direcție bine cunoscută. Și
într-adevăr, nu durează prea mult și apar înaintea lor nişte
goluri cu lumină opalină, apoi se deschide o vale adâncă.
192
18.
La câţiva paşi de poalele pădurii se întinde o plasă de
sârmă iar dincolo vălurează o bostănărie cu puzderia ei de
flori galbene. În mijlocul bostănăriei se înalță un copac
uriaş, pare să fie păr, iar mai jos albesc pavilioanele fermei,
situate unul mai jos decât altul pe pantă.
Zona care îi interesează pe ei e dincolo de curtea
pustie a fermei, unde pe toată valea lucesc băltoacele unui
teren accidentat, îngrădit cu bare metalice unde, după
spusele Dorei, se şi distrează şefimea organizând mici
vânători clandestine.
Dar lătratul se aude mult mai aproape, cam de după
primul pavilion de sus.
Pe drumul ce vine prin livada de pruni din dreapta
înaintează o coamă de praf, apoi apare la poarta fermei un
automobil alb. Două femei se ridică din umbra unor tufe de
fasole ridicate pe haragi la marginea bostănăriei grăbinduse
să deschidă poarta, iar după ce automobilul opreşte la
mijlocul curţii, coboară un bărbat în ţinută şic – costum
negru, cămaşă sinilie, cravată, pălărie – gesticulează
poruncitor, femeile ascultându-l în poziţie „start”, iar când
nu mai are ce gesticula, ele o iau hărnicuţe din loc şi dispar