Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Poc! Se termină banda.
Mă ridic. De fapt, sar în picioare. Iau paharul şi înghit
câteva sorbituri dulci şi încă fierbinţi.
Nici o şansă să aflu ce şi-or fi pus în gând cu mine. Mă
uit la Cubul de Zahăr. Stă oarecum triumfător pe masa mea
de scris şi-mi pare că se uită la mine cu toate cristalele
deodată. Habar nu am ce-ar trebui să fac cu el, acum, când
scrisul nu mai merge, când scrisul nu mă mai poate ajuta săl
ţin la distanţă.
În dormitor se aud vociferări disperate, parcă ar fi
nişte frânturi dintr-un manifest literar lansat a doua zi după
dispariţia literaturii. Apoi urmează o bufnitură şi un
clinchet vesel de cioburi împrăştiate... Asta e! A fost odată o
vază! Şi nu mai e! Ce să-i faci? Vârsta! Ştia el Balzac ce ştia
despre femeile de peste treizeci de ani...
Şi vaza era chiar de cristal. M-a costat aproape tot
onorariul cărţii trecute, trecute de tot. Şi ce rău îmi pare că
am tot amânat să ies din casă şi să aduc un trandafir şi să-l
pun în ea. M-am mulţumit să urmăresc trandafirii prin
geam cum îmbobocesc şi înfloresc, apoi cum se scutură
bosumflaţi că nu-i ia nimeni în seamă.
Dar toate acestea sunt o nimica toată pe lângă faptul
că de-acum înainte nu voi mai putea face un pas pe trotuar
fără să mă uit în părţi. Care trandafir? Care gură de aer peafară?
De-abia dacă voi mai păşi normal prin casă, fără
teama că s-ar putea să mi se întâmple ceva. Ceva groaznic.
Şi asta pentru că nu ştiu ce şi-au pus în gând să facă cu mine
cei trei moşnegi. La ce ar trebui să mă aştept? Pe perete
coarnele de cerb au vârfuri tot mai lucioase, tot mai reci.
Dacă aş îndrăzni să mă întorc cu tot cu scaun şi să mă uit în
ascuţişurile lor, poate că încă aş mai avea vreo şansă,
datorită curajului de-a le confrunta cel puțin cu privirea.
Eu însă nu îndrăznesc să mă uit nici cu coada ochiului
peste umăr, nu că să mă întorc cu tot cu scaun. Abia dacă
349