Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Acum îşi aminteşte că adineauri mai simţise o ameninţare şi
îşi iţeşte capul de după speteaza banchetei privind în urmă.
Dă cu ochii de cerb. Mai precis, se simte ars pe
dinăuntru de ochii cerbului, care vine şi vine. Şi e pentru
prima dată în viaţă când Bârcă ridică vocea la Preşedinte,
strigându-i s-o ia din loc.
– Hai, băi, dă-i gaz! Dă-i mai repede, ce aştepţi?
Şi Vrabie îi dă ascultare. Maşina se smulge din loc spre
pădure, în timp ce mistreţul se aruncă orbeşte înainte prin
lanul de grâu scuturându-şi capul în neştire, fără să ştie
încotro se îndreaptă.
Iar Bârcă, tot mai agitat, cere viteză şi iar viteză,
insistenţa aceasta a lui fiind de neînţeles pentru Vrabie. În
sfârşit, precizează:
– Mână dracului mai tare că ne ajunge din urmă!
– Cine ne ajunge din urmă?
– Cerbul!
– Care cerb, omule?
– Aista, care se ţine de noi, care altul?
Preşedintele se uită în oglinda-retrovizoare şi-i
răspunde calm:
– Nu văd nici un fel de cerb. Drumu-i pustiu.
– Poate că nu se vede în oglindă! Întoarce capul şi-ai
să-l vezi.
Preşedintele se răsuceşte peste spătarul banchetei şi
vede, într-adevăr, cum cerbul e gata să-i ajungă din urmă.
Vine parcă plutind, nu alergând.
– Frumos animal, zice Vrabie păstrându-şi calmul.
Cerb regal, nici vorbă! Poate-l împinge păcatul să se ţină de
noi până unde-i pădurea mai deasă.
În vremea asta mistreţul goneşte prin grâu cu ochiul
însângerat, loveşte orbeşte spicele, fuge într-o direcţie tot
mai străină, capul fiindu-i tot mai greu, orbitele ochilor tot
mai pline de întuneric. Pentru el se lasă deja înserarea, e
69