Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

tău, măi fato.
– Uf, iară „măi fato”! De ce nu-mi spui pe nume?
Spune-mi cum îmi spuneai când mă înghesuiai pe divanul
de-acasă, „Doriţă, Doriţă...!” şi-mi smulgeai hainele de pe
mine. Dacă vrei să ştii, mie încă nu mi-a spus nimeni că aş fi
frumoasă! Numai Sava s-a scăpat odată cu vorba, când
intram pe poartă într-o rochie nouă, albă cu buline verzi, și
zis: “Oho, ce frumusețe de fată!”. Şi m-am bucurat foarte
mult.
- Bine, îţi spun şi eu că eşti frumoasă! Zău, eşti tare
frumoasă! Ai ochi mari, buze plinuţe, ca să nu mai vorbim
de...
– A, nu. Lasă-mă-n pace cu sânii. Prea sunt bătători la
ochi. M-aş simţi mai în largul meu de i-aş avea mai mici, ca
să pot alerga fără să-i simt cum se leagănă de se holbează
toţi tâmpiţii la mine. Mi-ar plăcea să-i am acuma cum îi
aveam printr-a şaptea!
– Clar! Ai nevoie de schimbări... De schimbări radicale!
– Normal, vine viaţa şi peste mine, trebuie să fac ceva,
ca să nu rămân în urma celorlalte.
– Se rezolvă simplu: te măriţi! Știm că învăţătura la
Chişinău nu se prea lipeşte de tine, aşa că... fătaua pe cap şi
– înainte!
– Da? Şi cu nevastă-ta cum rămâne?
– Ho, n-am spus să te măriţi cu mine. Cu altcineva.
Măritatul te-ar da la brazdă!
– Înţeleg, acuma dau prin gropi.
– Da, cam dai!
În bătaia farurilor o femeie cu umbrelă abia de
reuşeşte să facă un pas într-o parte, fiind acoperită de o
pânză de apă ţâşnită în evantai de sub roţi. El nu-şi uită
gândul:
– Dacă doreşti, îţi găsim noi un mire. Pe urmă eu şi
nevastă-mea vă cununăm şi-am încheiat povestea!
95