Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Ioan HOLBAN
Bahuseni: un topos nou
al prozei noastre de azi
Proza este „o poezie care şi-a şters lacrimile”, scrie Nicolae
Popa în primele pagini ale romanului „Cubul de zahăr” şi, în
consecinţa acestei juste idei, trece repede de la elogiul maşinii de
scris (la care sub-scriu), stârnind literele „din culcuşurile lor”,
vânzolindu-le ca o ploaie cu grindină pe acoperişuri de tablă, în
evocarea unei celebre vizite a lui Nichita Stănescu, în anii '70 ai
secolului trecut, la Chişinău, căutând acolo şi atunci declanşatorul
propriului text („Alb, potolitor, cu muchiile fine, cioplite de razele unui
soare iernatic, Cubul caută să-mi spună ceva despre desăvârşire,
să-mi arate cât de alb ar trebui să fie albul, cât de egale între ele
laturile cubului şi cât de cristaline cristalele pentru ca acest cub să
fie perfect. Vedeţi, am însuşit şi eu «Lecţia despre cub», lecţia
poetului Nichita care a trecut şi prin Chişinăul nostru sărutând plopii.
Şi ce lecţie!”), până la uciderea unei căprioare, în bestialitate,
amintind de un foarte cunoscut poem al lui Nicolae Labiş, dar, în
orizontul prozei lui Nicolae Popa, „comunicând” ea, lumea dură a
celor ce nu (mai) cuvântă cu lumea de azi, fixată într-un topos nou
al prozei noastre contemporane: era timpul ca, lângă Iaşi, Bucureşti,
Brăila, Sulina, Ostrov etc., să apară, iată, „Bahuseni”, un sat din
preajma Călăraşilor, într-un timp-epocă din „martie 1972” până în
„noaptea de 2 spre 3 iulie 1980”. Locul şi timpul sunt, în fond,
convenţii pentru că Nicolae Popa scrie o proză de la limita niciodată
precisă dintre realism, simbolism şi magic, în „Cubul de zahăr”
fiecare putând citi un roman al lui Zorilă care îşi „mardeşte nevasta
de două ori pe săptămână”, al vînătorilor din Bahuseni, al Cafenelei
lui Meer care devine „Cantină”, când dispare de acolo portretul
Regelui Mihai, într-o radiografie a epocii, în umor şi ironie, fără ură
şi resentimente, dar şi o proză cu o apăsată cotă simbolică, în
7