Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

avea la capacitate maximă, tot ea a căscat deodată gura de
parcă nu i-ar mai fi ajuns aer, întinzându-se ca râma să iasă
de sub el.
– Ai, nu! se trăgea ea spre marginea crivatului. Iartămă,
asta a ta n-are măsură. Nu, nu-i pentru mine!
Şi el a lăsat-o să lunece din aşternut cumva
victimizată, apoi a urmărit-o cum îşi culege paraşuta de pe
podele, cum şi-o înfoaie între picioare şi cum în minutele
următoare îşi dă drumul pe motocicletă la vale, uitând că
venise să-i ia albiturile la spălat.
Aurel iese afară şi limonada în pahar se umple de
soare. Aproape că i se pare firesc să nu mai vadă pe toată
valea nici o mişcare. Aruncă o privire, profesionistă de data
asta, către cei doi nouraşi care uite că devin nouri, lăsând şi
umbre pe pământ. Se gândeşte cu groază că s-ar putea să
zbârnâie telefonul. Deja vede portocaliu înaintea ochilor. Nu
uită că anume din cauza acestei culori cu irizări sintetice a
şi fost îndepărtat din spaţiul de comandă al Centrului
Antigrindină, urmând să nu mai calce acolo pe tot parcursul
sezonului vară-toamnă? Şi în general, s-ar putea să-i fie
interzis definitiv accesul în acele încăperi izolate, cu ecrane
concave pe mese solide din lemn greu; ecrane care îţi arată
ca în palmă toate mişcările de pe cer, nu doar peregrinările
formaţiunilor noroase – dovadă că radarele nu se învârt
degeaba.
Când i-a fost încredinţat panoul de focalizare şi
reglare, îşi imaginase că a nimerit printre oameni selecţi,
printre minţi preocupate de fenomene intergalactice, nu
doar meteorologice, că are alături colegi străini de lumea
bârfelor. Da’ de unde? Într-o zi i-a auzit chiţcăind. I-a
surprins dându-şi coate pe la spatele lui că, chipurile, uite-l,
turbă de enervare când aude cum comentează ei vânzoleala
ce se stârneşte prin sate la aterizarea paraşutelor.
Şi ce surpriză a fost pentru el să afle că de enervarea
137