Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

După felul cum trânteşte ea uşa dormitorului, reiese
că discuţia noastră nu s-a prea legat. Rămân singur în
cameră. Adun sub masă pe latul piciorului trupuşorul
pisicii, care ştiu că se preface că doarme şi că ştie la rândul
ei că mă prefac într-un om bun la suflet când o legăn pe laba
piciorului, deşi îi voi face vânt îndată spre peretele care mă
tot ameninţă de sus cu coarnele lui de cerb, distrându-ne
astfel împreună (eu şi pisica, nu eu şi peretele) ca vechi şi
buni prieteni, în timp ce nu pot să nu simt cum se apleacă
peste mine coarnele de cerb ca nişte gheare hrăpăreţe,
insistând să-mi pipăie cutia craniană.
Banda dictafonului se derulează ca o ameninţare, deşi
aduce în casă un guguit domol de guguştiuc, ciripit vesel de
vrăbii şi câteva ţipete de copil în planul îndepărtat. Pe urmă
amuţesc păsările, tace şi copilul, se potolesc foşnetele
copacilor... Răsuflă cineva adânc, foarte aproape. Şi un glas
cunoscut face să mă zgribulesc deasupra dictofonului.
„Munţii amiroasă a ars, fraţilor. Şi mările amiroasă a
piatră seacă. Şi se înăbuşă izvoarele de fum…”
„O parte din om rămâne albă, altă parte neagră, o
parte-i chip frumos şi alta găunos, o parte-i suflet viu, alta
suflet mort? Cum să păstrăm cât mai curat albul şi viul din
om? Cum, fraţilor?”
„Într-adevăr, cum?
„Eu nu ştiu cum.”
„Nici eu nu ştiu.”
„Şi nici eu, fraţilor... Nici eu.”
„Da’ cu aista care stă acuma şi ne-ascultă zgribulit în
casa lui, ce facem? Observ că are o înregistrare destul de
clară a vocilor noastre...“
„Într-adevăr, aşa este, dar să ţinem cont că e vorba deun
scriitor, totuşi.”
„Cu toată stima şi respectul, scriitor, nescriitor, eu
cred că trebuie să-l...”
348