Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

vine la deal pe acelaşi drumeag pe care se aştepta să o vadă
pe ea, camionul cu prelată al Centrului Antigrindină.
– Aş, iaca şi băieţii! scrâşneşte el.
Prin telefon este informat că nu-i vorba doar de-un
eventual pericol de grindină, care pericol fireşte că nu se
exclude, dar Centrul a decis distribuirea unui lot de rachete
antigrindină de tip nou („La revedere Oblako!, privet
Alazani! „) ce urmează a fi puse în aplicare în cel mai scurt
timp. Acum important e să fie depozitate în buncăr până la
noi dispoziţii.
– Da, şi o rugăminte! aici vocea ofiţerului de serviciu
în receptor devine aproape sentimentală. O rugăminte din
partea Maiorului. Frate Drăgan, te roagă Maiorul şi te
rugăm şi noi toţi cei care te aşteptăm să te întorci aici... Te
rugăm, nu-i mai umfla botul lui Ţiţulko, chiar dacă s-ar
putea să te provoace din nou! Şi nici pe ceilalţi nu-i
cotonogi! Aşa-s ei, băieţi veseli, ce să-i faci! Asistenţa lor e
obligatorie, mă-nţelegi? că altfel nu ţi-i trimiteam!
Înţelege, cum să nu înţeleagă. Şi tocmai acum! La ora
asta! Când lumea are obiceiul să facă amiaza! Lasă
receptorul, iese din buncăr şi-i vede sărind unul câte unul
de sub prelata înaltă a camionului. Sar sprinteni şi se adună
parcă prea grămăjoară, prea cu frunţile în pământ,
ocolindu-i privirea. Ba chiar îşi ascund şi feţele, fără ca el să
poată înţelege dacă o fac din cauza remuşcărilor sau,
dimpotrivă, chicotesc pe ascuns pe seama lui.
Deodată însă îşi face apariţia de sub prelată la
înălţimea caroseriei, pe fundalul cerului tot mai agitat, o
arătare portocalie care se apleacă să coboare sprijinită cu
multă bunăvoinţă de braţele a doi militari mândri de
misiunea ce le revine. Aurel admite că i s-a ridicat
portocaliul la cap, dar nici chiar aşa. Arătarea în portocaliu e
mai înaltă cu două capete decât cei doi reprezentanţi ai
forţelor armate.
139