Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

mistreţul. O forţează pe Dora să stea la pământ nemişcată.
Ea nu înţelege ce i se cere, continuând să-l ţină de braţ şi să
se bucure de fuga mistreţului, moment în care bubuie
împuşcătura şi în aceeaşi clipă aerul vibrează pe deasupra
lor străbătut de un bâzâit de moarte.
Abia acum realizează şi ea că nu-i de glumă şi,
panicată, în sfârşit panicată, se face una cu pământul.
Vreascuri trosnesc în apropiere. De-a mirării că întârzie
atâta a doua împuşcătură.
Aurel îşi ridică fruntea şi se ciocneşte de privirea
trăsnită a celui cu arma. Ca să nu-l mai ţină cu gura căscată,
se ridică, acela continuând să se holbeze năuc la fata care
continuă să stea la pământ. Scapă o înjurătură şi sprijină
arma de-un copac. Dar iată că fata se ridică şi ea plângânduse
că nu poate suferi duhoarea de Usturoiul-Cioarei.
Celălalt îşi ia bereta în mână şi-i gata să arunce cu ea
în Dora, hohotind de râs, ca în cele din urmă, probabil
bucuros că s-a trecut fără moarte de om, zice către Aurel:
– Care va să zică, tăvăleşti fata omului, ai? Aici! În
coastele fermei de porci! Fără pic de confort! Nici tu igienă,
nici tu prezervative, nimic!
Cântărit de privirea Paraşutistului, tipul poate fi
trecut la categoria vreasc, nici măcar pană. Şi cum să se
dezlănţuie Aurel împotriva unui vreasc? Ar vrea să afle şi
părerea Dorei în chestiunea dată, însă ea se poartă destul
de ciudat. Caută pe pânza rochiei tot felul de firicele, îşi
scutură poalele şi nu mai ridică odată ochii. În vremea asta
„vreascul” se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu bereta
mototolită, insistând să-l privească în ochi.
– Pe-aici îmi umbli, măi fato? Prin tufari? Ce, ai uitat
cărăruşa spre Casa Specialiştilor? Au, buzişoarele tot
plinuţe şi fragede ţi-au rămas, tot...
Un pumn în falcă îl aruncă cu tot cu beretă în lumea
lui de jos, printre vreascuri. Acelaşi pumn redevine palmă, o
197