Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

se lasă purtat cu capul în jos printre copaci. Vede cum din
frunziş se iţesc praştii şi trag cu pietre în oamenii care
zboară fericiţi pe sus îmbrăţişându-se cu păsările. Din
păsări şi din oameni începe să picure sânge pe frunze şi
copacii se înroşesc. E luat şi el la ochi de praştia unui prunc
ce râde cu gingiile goale. Abia reuşeşte să scape, alergândzburând
pe trotuarele unui oraş în care totul bate în roz.
Bat în roz tarabele, balcoanele, maşinile, femeile... Mai ales
femeile aşa mai bat în roz că nici nu le poţi citi gândurile în
priviri. Şi el vrea să le citească gândurile. Se duce să i le
citească uneia roze de tot prin gemuleţul deschis al unui
ghişeu. De ce, zice, totu-i roz, fă? Femeia stă şi scrie lozinci
cu negru pe roz. El îşi bagă capul prin gemuleţ să vadă ce
anume scrie, totodată vrând să vadă şi genunchii femeii! Să
vadă dacă şi genunchii ei bat în roz. Numai că deodată prin
oraş porneşte un vehicul dement care scoate ţipete de
femeie. Cea din ghişeu îi şopteşte că vehiculul îl caută pe el
şi-i ia capul la piept, cerându-i să stea ascuns acolo, în foşnet
de lenjerie roz scoasă de la naftalină, el însă dă din aripi şi
scapă ţâşnind în sus...
Vede tavanul, vede becul spânzurat de tavan. Gata, îşi
regăseşte locul în timp şi spaţiu. Un vaiet răguşit, un bocet
de femeie, vin într-adevăr de undeva. De fapt, dinspre
fereastra acoperită cu ziare. Aude că se deschide o uşă. Ah,
de ce tocmai acum, când îi trosnesc toate doagele în jurul
capului? Vrea să mai stea ascuns cel puţin sub propriile
pleoape, dacă nu la sânul femeii din vis.
Se preface că doarme. Aude cum lipăiesc pe podele
nişte încălţări. Aude foşnet de fustă. Fustele mini nu foşnesc
aşa. Înseamnă că pe lângă pat trec fuste lungi până-n
podele. Aude glas de babă:
– Cine-i, fă?
– Tss! Mirele Dorei.
– Da’ Aglaia o apucat să-l vadă?
155