Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

credea că ţiganii, apoi că ruşii cei vechi, de pe vremea
ţarului, apoi că ruşii aduşi de sovietici laolaltă cu ucrainenii,
însă după ultima alunecare de teren care a dus la vale o
parte a mahalei cei mai mulţi rămaşi aici sunt băştinaşii,
moldovenii.
Se opresc sub becul de deasupra unei uşi ce dă direct
pe trotuar. Sub prag stau rânduite mai multe perechi de
încălţăminte şi Sava zice:
– După câtă încălţăminte văd, aveţi mulţi oaspeţi.
Poate vin altă dată!
– Nu te lua tu după încălţăminte. S-au deprins unii săşi
lase vechiturile la uşa noastră, închipuindu-şi că prostu
de Teo s-o apuca să le repare, aşa, pe degeaba! Nu, nu te
descălţa, că noi nu ne-am burghezit cum s-au burghezit alţii.
Nu avem covoare, numai nişte ţoale aşternute pe lut, ca la
oamenii cinstiţi.
Mătuşa bate în uşă rar de trei ori, pauză, apoi şi mai
rar de două ori. Se apleacă la gaura cheii şi zice şoptit:
– Deschide, Teo! N-auzi că-ţi ciocănesc în trei, cioccioc-ciboc!
şi-n două, cioc-cioc! ce naiba!? Sunt eu. Şi nu-s
singură.
Uşa se întredeschide, lăsând să se întrevadă o clipă un
fel de tindă pe al cărei perete din fund atârnă o coasă. Apare
şi faţa rumenă a unui moşulică în ale cărui trăsături poate fi
cu greu recunoscut chipul uscăţiv de cândva al lui moş
Todirică cel pripăşit mereu pe lângă stâna din Valea-Stânii.
În prag mai apare şi o bijuterie de căţel cu ochişori
lăcrimoşi, care latră de două ori şi tot de două ori urechile
clăpăugi îi saltă fâlfâind.
– Hai, treci dincolo, îl trage ea din nou de mânecă. Mai
repejor, să nu te vadă cineva.
Tot ea are grijă să tragă la loc un zăvor incredibil de
mare pentru o biată uşă mâncată de carii. Îl lasă singur în
tindă şi se duce grăbită să se şuşotească cu moşul, răstimp
271