Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Linişte.
Apoi aude un horcăit. Îşi dă seama că îi aparţine.
Şi parcă ar lucra cineva cu şurubelniţa în carnea lui. Îşi
simte palma zvâcnind. Strânge pumnul cât poate de tare, iar
ceea ce simte îl face să deschidă ochii mai bine. Descoperă
că i-au intrat până la sânge în palmă colţurile Cubului de
Zahăr.
Înţelege că zace sub balcoanele inundate cu viţă de vie
ale aceluiaşi bloc, iar fereastra apartamentului de la cinci a
rămas deschisă, o vede luminând cu perdeaua albicioasă
fluturând în noapte. Insistă să se ridice de pe stratul de flori
tomnatice. Nu, nu simte durere. Trec însă câteva clipe şi iato
că vine. Vine şi vine. E o durere cumplită.
Odată văzându-se în picioare, o ia spre locul cel mai
luminat din curte, unde lumina de neon de pe un stâlp
luminează dedesubt o masă. E o masă de metal cu scaune
de metal în jurul ei.
Scuipă ceva dulceag, fără să-şi pună întrebarea dacă e
sânge sau doar salivă. Simte binecunoscuta presiune sub
burtă, urinează rupându-se în două de durere,
recunoscându-şi sângele în propria urină.
Ţinându-se de burtă, ajunge la butonul liftului. Apasă.
Intră. Viteza cu care îl ridică îi face şi mai rău. În sfârşit,
liftul încremeneşte la etajul cinci în dreptul uşii cu ochi de
pisică şi lui îi vine să bată cu pumnii, cu picioarele, numai că,
în starea în care ajunge aici, abia dacă mai poate ridica o
mână, nu că să dea cu genunchiul.
Apasă soneria şi stârneşte dincolo dangăte de
orologiu. Se sperie că ar putea trezi vecinii. Rămâne în
aşteptare cu faţa spre ochiul de pisică. Se sprijină de
mânerul uşii, îl răsuceşte nerăbdător, apasă apoi cu şi mai
multă furie soneria, până când dangătele fac să vibreze
pereţii. Un căţel începe să latre după o uşă din dreapta, care
se şi deschide şi apare un bărbat în pijama, cu ochelari prea
308