Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

lui chiar se ţinea cont! Nu ştia că pulsaţiile unei vene pe
tâmpla lui le dă atâta satisfacţie. Apoi își dădu seama pentru
care motive râdeau de el. Păi, Aurel era, nu-i aşa? de acelaşi
sânge cu băştinaşii. Cu cei ce se încaieră prin vii, prin livezi,
pe unde se nimerea, trăgând de pânza portocalie a
paraşutelor. Aşa că fiece comandă „foc!” transmisă către
rampele de lansare, e însoţită de tot felul de glumiţe la
adresa „ţărănoilor” puşi pe fugă prin ploaie după paraşute.
„Noi dictăm moda pe-aici! Hai dar să mai îmbrăcăm nişte
ţărăncuţe în portocaliu sintetic! Foc!”
Şi cum l-au mai combătut, înecându-se de râs, când
Aurel le-a atras atenţia că, de fapt, după paraşute fug mai
ales copiii, la care Birlek, osetinul, considerat expert în
cunoaşterea zonei fiindcă mereu era trimis prin sate după
vin, a ripostat, ca martor, că pe lângă copii, o iau la fugă şi
moşnegii, şi babele şi calicii cu cârjele subsuoară!
Însă cel care a fost înşfăcat de ceafă şi izbit cu faţa în
ecranul concav, făcând să licărească şi mai aprins
punctişoarele ce indicau exploziile rachetelor prin nori, nu
a fost osetinul, ci ucraineanul Ţiţulko, care după ce
anunţase coordonatele necesare pentru lansarea a şase
rachete, spuse special ca să audă el: „Felicitări! Mai scapă
şase moldovăncuţe de cârpe! Încă şase moldovăncuţe la
club în portocaliu!”. Iar ceea ce a urmat s-a înscris perfect în
hora tunetelor şi fulgerelor de-afară, totul culminând cu
înaintarea spre WC-ul de la capătul coridorului a unei dâre
de sânge.
Ah, drăcie! Tocmai de ce se temea, nu scapă: sună
telefonul. Zbârnâie neîntrerupt, pe-o singură tonalitate.
Probabil radarele întrevăd, totuşi, o ameninţare în
insistenţa cu care cei doi norişori au ajuns acum să acopere
jumătate de cer, gata să înghită soarele. Furios, Aurel e în
stare să arunce în ei cu însăşi rampa de lansare, când
deodată vede, înainte de-a apuca să ridice receptorul, cum
138