Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

oftat clar. Apoi aude şoapte. Stai că acuşica mi ţi-i găbjeşte
el şi-i mi ţi-i învaţă minte, să ştie altă dată că ordinea în
şcoală se cuvine să fie respectată!
Sare de după greabănul mistreţului să-i prindă la
locul faptei. Şi ce se mai enervează când vede că unii
tocmai se aşează la masă fără să-l ia cât de cât în seamă,
iar alţii, mărunţi ca şi cei trei, se plimbă printre bănci,
printre animale ca la ei acasă şi nici capul nu-şi bat că el e
cu pumnii ridicaţi de-asupra capului, gata să-i pocnească.
Oameni bătrâni, dragă Doamne, suri la cap, cu bărbi albe,
şi atât de nesimţiţi.
Cei de la masă rup din pâine, ciugulesc, discută, îşi
pun întrebări şi nici că le pasă de enervarea lui. Se repede
şi mi ţi-l înşfacă de guler pe unul dintre bănci şi în aceeaşi
clipă se pomeneşte smulgându-i din jurul gâtului un fel de
fular de zăpadă care se şi face nevăzut, spulberat peste
Harta Lumii. Întâmplarea îl miră tare, făcându-l să-i
privească mai atent pe toţi nepoftiţii din clasă, aceştia
continuând să se poarte ca şi cum ar fi doar ei aici.
– S-a tulburat lumea, fraţilor! spune cu voce destul
de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Răul s-a
amestecat cu binele, urâtul cu frumosul, lumina cu
întunericul, viii cu morţii. Cum să limpezim noi lumea
asta, fraţii mei? Cum s-o readucem pe calea armoniei şi a
bunei înţelegeri?
Şi viforniţa se repede în geamuri cu şi mai multă
putere.
Un alt moşneag continuă aşa:
– Copiii îşi ceartă părinţii, iar părinţii pe mult mai
bătrânii lor părinţi îi ceartă. Se mai ceartă pământul cu
apa, se ceartă apa cu cerul din oglinzile apei, iar de cearta
lor se bucură focul. Cum să facem să se aştearnă toate
într-o curgere lină?
Grăieşte şi al treilea:
126