Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Unu
1.
Farurile sparg întunericul tulburând vietăţile pădurii,
ca și cum n-ar fi zăpăcite în de-ajuns de puterile nopţii.
Lumina orbitoare, săltăreaţă, scoate în prim-plan din
noapte tulpini albicioase – fagi, numai fagi! – obligându-le
să danseze cu propriile umbre. Și astfel pun pe fugă un cârd
de căprioare care sar ca pe arcuri peste drumul forestier.
De-abia ating pământul. Un şir fragil, subţiat de spaime.
Mustăciosul de la volan pare să fi uitat că maşina are
şi pedală de frână, nu doar pedală de acceleraţie. El bagă şi
bagă viteză, vrând parcă să depăşească însăşi lumina
farurilor. Urmează izbitura! Înfundată. Moale.
O izbitură ce aruncă în tufiş o masă de carne. Nişte
copite insistă să alerge pe cerul înstelat. Acum da,
mustăciosul îşi aminteşte că are şi pedală de frână.
Frânează, stinge motorul. Nicio mişcare prin tufişuri.
Copitele încep a se înclină pe-o parte, împleticindu-se.
Pe bancheta din dreapta şoferului e o tânără femeie
pe al cărei chip, şi mai ales pe trup, i se poate ghici cam a
şaptea sau a opta lună de sarcină. Încremenită de cele
văzute, e numai ochi. Îşi dă seama că şi sălbăticiunea izbită
de maşină e ceea ce se cheamă îngreunată, căci aude vorbe
spurcate sus, în caroserie:
– Iote, fă, i-i a făta!
– Văleleu! O tras-o tofâlca la pământ!
Şi pentru că vremurile sunt păcătoase de tot, şlagărul
zilei fiind ghiorăitul maţelor printre guri hămesite de foame
21