Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

împuşcături, apoi răsună două focuri destul de aproape.
– Ce-i asta, Aurel? Aurel, dacă mă auzi, răspunde-mi!
Aleargă în direcţia unde a dispărut acela şi dă de altă
poiană în care îl găseşte răsfoindu-şi enciclopedia lui.
– De ce nu-mi răspunzi dacă te strig?
– Te-am strigat şi eu şi nu mi-ai răspuns. Numai
fluturi peste tot. De unde naiba izvorăsc? Fie, eu chiar
trebuie să plec. Tu întoarce-te la canton fără mine. Nu vreau
să mă mai arăt pe-acolo. Îmi pare că l-am înjurat astă
noapte pe bătrânul Lazăr. Că nu mai ştiam, zău, ce vrea de la
mine. Cred că ar trebui să procedăm în felul următor, insistă
Aurel lăsând dicţionarul în iarbă. Îţi dau numărul meu de
telefon de-acolo, de la rachete.
Se lasă în genunchi şi scrie numărul cu mustul unui fir
de iarbă verde pe o pagină din Enciclopedie.
– Să mă telefonezi numaidecât, zice. S-ar putea să-ţi
răspundă chiar Dora.
– O, ar fi grozav.
Dar în clipa asta ceva se zbate la picioarele lor. O
zbatere ca de pasăre tăiată. Sava simte şi el o zbatere
puternică chiar subsuoară, apoi strigă speriat:
– Uite, uite! Cărţile noastre, enciclopediile...
Enciclopediile plutesc deja desfăcute ca duse şi
răsfoite de vânt în largul poienii, apoi dispar printre
trunchiurile copacilor.
– Să zboare, dacă le-a venit vremea, zice Aurel făcândo
pe indiferentul.
– Ce glumă-i asta?
– Glumă? Are să-ţi vie şi ţie vremea. Şi mie. Lucrurile
sunt mult mai încurcate, măi, Sava, măi! Acum să fugim deaici.
Tu cunoşti mai bine pădurea, spune-mi unde-i
marginea?
– Dacă o luăm pe vale, ieşim la iaz.
– Bine! Până la iaz mergem împreună. Pe urmă fiecare
225