Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

întrerupă:
– Maestre! Maestre Floresco!
Şi recitalul se curmă în plin avânt. Blana udă a
dulăului se lipeşte de impermeabilul ei ca şi cum ar aştepta
şi el un răspuns. Se aud doar stropii căzând de pe-o frunză
pe alta prin pădure.
– Maestre! Eu am venit! Sunt eu, Dora! Mă auziţi,
Maestre?
La înălţimea terasei recitalul este reluat pe aceiaşi
tonalitate, descriind cum se ridică porcii din glod şi cum
trec printr-o ploaie de aur, printr-o iarbă chihlimbarie şi se
spală de rapăn pregătindu-se de sărbătorile înjunghierii,
când vor ieşi la plimbare pe-o zăpadă curată-curată unde
vor încasa câte-un cuţit în inimă.
– Chiar nu mă auziţi? Mi-aţi trimis un bileţel. Îmi
scriaţi să vin, să vin şi eu am venit! Şi mi-i frig, maestre! Şi se
mai şi bagă şi câinii la mine! Vă rog frumos, lăsaţi-mă să
intru!
Deodată Mauru se răsuceşte şi înaintează către uşa de
la intrare. Dora se ia după mersul lui greoi, ajung împreună
la uşă. Sus recitalul continuă, Floresco trecând de la porci la
Zeiţa Diana, care străbate codrii întunecaţi cu toate jivinele
în urma ei, iar în nopţile friguroase doarme prin peşteri
împreună cu fiarele, tolănită pe blănuri moi, printre gheare
şi colţi sfâşietori... Recitalul continuă, Floresco fiind încă sus,
unde se aude deodată şi o voce veselă de femei:
– Să mori de râs, nu alta. Cine asta, Dora lui Bârcă, ţi-i
Zeiţa?! Ha-ha-ha!
Dora recunoaşte glasul Didinei, iar uşa se deschide şi
iese la lumina globului alb nimeni altul decât Octavian. Ea
dă să o ia la fugă, dar e prea târziu. Mâna lui o înhaţă de
mâneca impermeabilului, o trage la piept, apoi o înghesuie
în perete.
- Dor, dor, dor, Dora, Doriţa! fredonează el băgându-se
93