Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

trebuie să scape cumva de mahmureală, dacă vrea să scoată
tocmai două căldări pline ochi şi să rămână în viaţă.
Înnoadă lanţul de toarta căldării, apoi, apucând atent
mânerul, lasă căldarea să atârne o vreme deasupra golului
ce oglindeşte cerul, o aşteaptă să-şi găsească centrul de
greutate, şi-i dă drumul în răcoarea pământului. Are însă o
tresărire din cauza unui glas neaşteptat:
– La ap’şoară?
– Da. La apă, îi răspunde.
– Pentru mort?
– Poftim? se încruntă Aurel şi întoarce capul să vadă
cine-i cel de pune întrebări atât de tâmpite.
– Pentru mort, adică pentru nevoile înmormântării.
Explicaţia vine de la un moşneag oprit în mijlocul
drumului şi care îl priveşte cu oarecare dificultate, pălăria
fiindu-i trasă prea mult pe ochi şi, vrând să aibă suficient
câmp vizual, îşi dă capul pe spate iar bărbia i se întinde ca la
dobitoace când aşteaptă să li se toarne apă în uluc.
În adâncul pământului apa năvăleşte în căldare. Aurel
scutură lanţugul, simte greutatea căldării pline şi zice:
– Că răsucit mai eşti la vorbă, moşule!
– Ehe! Încă n-ai dat tu de-un bahusenean din talpă. Că
eu îs venitic pe-aici. Tu să-i auzi pe-aiştia de pe loc cum ţi-o
întorc. Aiştia şi când scâncesc în leagăn ţi-o potrivesc aşa că
te simţi luat peste picior.
Bătrânul vine lângă pătratul de beton, îşi deschide
nasturele de sus al cămăşii, moment în care bărbia i se lasă
și jos, într-adevăr, ca la dobitoace.
Aurel învârte cicâricul, lanţugul se adună pe val încă
uscat, apoi apare şi segmentul ud, şiroind de apă. Iese la
lumina zilei şi căldarea plină ochi.
– Las-o pe colac, băiete, că m-o prins o sete... Pârjol, nu
alta!
– Pârjol?
158