Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Am glumit! Bineînţeles că am glumit! Te rog să mă
ierţi!
– Pentru asemenea glume, e-he! ar trebui să zburaţi
din partid!
– Numai nu asta!
– Atunci, îi spun nevestei dumitale şi zbori din
apartament!
– E totuna. Mai bine să ne calmăm, te rog!
– Ne calmăm, nicio problemă, numai că să-mi dai tot
ce ai băgat înapoi în buzunar. Dacă nu vreţi să-i spun nimic
nici partidului, nici lu’ nevastă-ta şi nici lui tata. Da, nici lui
tata, că dacă-i spun lui, se apucă şi scrie numaidecât unde
ştie el să scrie şi-i kaput cu dumneavoastră.
– Am înţeles. Uite, am aici zece hârtii a câte douşcinci...
Atâta pregătisem pentru... pentru distracţia cu tine. Ne-am
şi distrat, n-am ce zice.
– A-ia-ia! Da’ nu te-ai gândit, dumneata, cum m-aş fi
simţit eu cu chipul lui Vladimir Ilici între buci? Mi-ar mai
tihnit să fiu pistonată, aşa, cu el dedesubt? Dar bine că neam
înţeles ca doi oameni maturi. Acum trebuie să plec! Aşşa,
uite căciula, uite paltonul, la revedere!
– La revedere, măi fato! La revedere!
Dora iese din clădire cu căciula-i cu clape, trasă adânc
peste urechi, hotărâtă să vânture troienele în orice direcţie.
Faţada cosmică îi clipoceşte deasupra capului sub un cer
care încă mai ninge din norii albiți de luna nevăzută de
deasupra lor.
Deodată îi taie calea o umbră desprinsă de perete. E
acelaşi băiat cu părul pleoştit de ninsoare și cu purcelușul
congelat subsuoară. Dora ezită câteva clipe, apoi își
continuă mersul alături de el prin ninsoare, fără nici o ţintă,
la fel cum pare să-i fie şi lui totuna încotro se îndreaptă, ca
să nu mai vorbim cât de indiferent e purceluşul.
Numai că la un moment dat băiatul se face mic de tot,
114