Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

ograda la lumina zilei. Nu-i ţipenie de om nicăieri. Caută să
înţeleagă unde-i Nordul, unde-i Sudul şi în general unde a
aterizat. Umbra casei se aşterne în faţa lui peste troscotul
ogrăzii împreună cu umbrele unor meri uriaşi, ceea ce
înseamnă că soarele e la spatele casei.
Deodată din casă năvăleşte un zgomot de căldări
goale. Iese cu ele în cerdac o femeie vioaie căreia baticul
negru îi stă ţuguiat deasupra capului fiindcă poartă coc.
Numai după ce coboară în uitare de sine scările îşi dă seama
că a trecut pe lângă el. Se răsuceşte, îl măsoară de jos până
sus cu o uimire crescândă, se calmează și îl și pune la
treabă:
– Ia, cucoane mire, fuguţa la apă! Că tot stai degeaba.
Şi ţine căldările sus până coboară el din cerdac luându-le în
primire. Oare s-o dus socru-tău să dea de sicriu? mai
întreabă ea. Mă rog, numai să fi luat măsura cum trebuie!
Nu de alta, daʼ să şadă întinsă ca lumea măcar între
scânduri, că pe pământ tare s-o mai cocârjat, sărmana!
El stă o vreme nemişcat cu căldările în mâini
urmărind-o cum urcă scările dându-şi aere de femeie
serioasă, având însă ţuguiul baticului ridicat drept în sus în
vârful capului. Luând-o spre poartă pe lângă gardul umbrit
de poalele unor meri uriaşi, Aurel nu-i dă prea mare atenţie
purcelului preocupat să culeagă dintr-un ceaun tot ce-a mai
rămas dintr-un amestec de coji de cartof şi făină de popuşoi,
chiar dacă sârma din bot scoate un scrâşnet insuportabil
când zgârie ceaunul.
Iese din ogradă şi vede pe dreapta o răscruce. Acolo e
şi fântâna, colacul fiindu-i cocoţat pe un pătrat de beton cu
câteva trepte. Lănţugul fântânii e învârtit pe un val de fier
cu mâner de fier, mâner care, zis şi cicâric, odată scăpat din
mână când ridici căldarea plină cu apă, se desvârte cu
turaţii nebune încât, dacă nu eşti atent, nici nu bagi de
seamă când îţi crapă capul. În ce-l priveşte, îşi dă seama că
157