Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Şi cu ăsta de sub pat ce facem? Că ne-a auzit vorba,
ne-a înţeles tânguirile. Ei, ce ziceţi, fraţilor?
– Eu zic să-l lăsăm să o ducă de capul lui, să nu-i mai
arătăm noi calea. Oricum îi moare nevasta cu plodul încă
nenăscut. Moare de moartea caprei sălbatice. Vai de steaua
lui!
– Da, să-l lăsăm să-şi ispăşească păcatele aici, pe
pământ.
– Asta-i şi părerea mea. Cred că are de ros încă multă
încălţăminte pe faţa pământului. Şi mai are de tocit şi nişte
copite cu alergătură de cerb, cu frica de lup şi de om în oase!
Mai rup ba unul, ba altul din pâine. Mestecă pe tăcute.
Apoi se ridică. Urmează un fel de viscolire prin odaie. Și
dispar.
Nu se ştie încotro, însă dispar.
Sub pat, stăpânul casei nu-şi revine multă vreme, iar
când deschide, în sfârşit, ochii şi îşi dă seama unde şi-a găsit
să doarmă, iese dezorientat din odaia din fund dându-şi
seama că ziua e pe sfârşite şi că paşii lui prin salon răsună
ca un tropăit. Mai rău, ca un tropăit de copite. O secundă se
simte de-a dreptul anulat de o halucinaţie înfricoşătoare:
sare la el o dihanie cu nările desfăcute şi colţii dezgoliţi care
pare să fie lup, dar un lup urâcios ca a hienă; i se aruncă
direct la beregată.
Norocul lui că halucinaţia e foarte scurtă şi nu-i
prinde finalul. Îşi simte doar degetele încleştate de
beregată. Năucit, descoperă că halucinaţia i-a fost
spulberată de amintirea unor ochi larg deschişi. Şi anume
de ochii căprioarei muribunde. În orice caz, în clipa în care
vede înaintea ochilor scena cu lovitura de ciocan ce a făcut
să mustească sângele între urechile căprioarei, dispare şi
halucinaţia, iar paşii început să-i calce moale pe covor,
tropotul de copite dispărând cu totul.
Îşi aminteşte şi de nevastă-sa şi aleargă numaidecât la
25