Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Cine-şi permite? se revoltă la rândul său
Directorul. Cine-şi permite să mănânce ca un dobitoc la
masa la care predau eu Zoologia?! De fapt, mă cam pricep
eu cine.
Şi în aceeaşi zi, după o incursiune detectivistă care
pune pe picioare întregul corp didactic, trage linia:
făptaşii sunt paznicul, dereticătoarea şi toată cimotia ei.
Să li se ia legătura cu chei. Gata, adio şcoală pentru ei!
Adio loc călduţ de muncă!
Şi iată că într-o noapte, când viscolul e la fel de
turbat ca şi Directorul, văduva îi cere soţului-paznic să se
strecoare în şcoală ca să afle ce Dumnezeu se întâmplă în
Cămara Mortăciunilor, cine lasă firimituri şi face să li se ia
legătura de chei. Aşadar, să se strecoare în clasa
respectivă şi să stea de pândă.
Aşa că omul nostru îşi umflă pieptul cu o porţie
dublă de curaj, se strecoară în şcoală şi o ia pe coridor
spre clasa respectivă, intră şi se şi ascunde după namila
de mistreţ împăiat din fundul clasei. Stă nemişcat acolo,
numai ochi şi urechi, sprijinindu-se de blana aspră, în
vreme ce ferestrele zăngănesc de puterile viscolului.
Din cauza viscolului, aerul pâlpâie alburiu prin toată
clasa. Fremătă o lumină alburiu-albăstrie pe toată Harta
Lumii întinsă pe peretele opus ferestrelor și viscolului deafară.
I se pare că vede cum continentele parcă s-ar
limpezi prin viscol, devin tot mai reale, cu reliefuri cât se
poate de naturale, nu desenate. Vede pe-acolo animale
păscând, ierburi vălurind, mări şi oceane legănându-şi
valurile. Se şi cruceşte că animalele de-acolo, de pe hartă,
arată vii, pe când cele din clasă – moarte.
Şi fiindcă aerul printre bănci pare prins de un vârtej,
poate şi din cauza viforniţei de-afară, paznicului îi vine
greu să deosebească şi alte mişcări înafara celor de pe
hartă. Însă de auzit aude ceva nedesluşit. Urmează un
125