Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

ia razna înaintea lui fără să-l întrebe dacă se poate sau nu.
Mai cu cap ar fi să se retragă, să aştepte undeva pe-afară
sfârşitul banchetului.
Însă Dora se simte ca şi cum nu tatăl a tras-o de mână
peste prag, ci ar fi împins-o el prin refuzul de-a păşi mai
departe alături. Ea nu are de unde să ştie ce înseamnă să i
se arate Paraşutistului negru înaintea ochilor, nu ştie că el
vede mutra mânjită de sânge a colegului de la antigrindină,
că deja vede şi aici, pe coridoarele Casei Specialiştilor, dâre
de sânge, că resimte răceala celor cincisprezece zile
petrecute la Nisporeni în subsolul secţiei de miliţie unde s-a
jurat să nu-şi mai pună pumnii la contribuţie câte zile o mai
avea. Suficient că un pumn deja i-a scăpat de sub control în
pădure. Mult prea suficient.
Păşeşte în lungul galeriei de viţă de vie, Mauru se
ridică greoi în urma lui urmându-l spre poarta fermei. Îi
aude labele mari călcând pământul uscat cu moliciunea
unor papuci de cameră. Dincolo de poartă se opreşte şi
aşteaptă ca Mauru să-l urmeze, însă dulăul îşi ştie limitele şi
refuză să părăsească teritoriul fermei. Fidelitate de cerber.
Însă în atâta lumină de lună şi lumină electrică, Aurel
nu poate să nu fie văzut de paznicul Chiruţă. Pe semne că
acesta presimte că nu-i a bine, că deloc nu-i a bine dacă
pleacă o asemenea namilă de om de la banchet. Totodată îşi
zice că acesta, sosit din câte auzise ca mire la Bahuseni, ar
putea să nu cunoască locurile şi să nu ştie cum să ajungă în
sat sau la canton unde se zice că ar înnopta împreună cu
Ciupitul. Se scarpină cu o mână la ceafă, cu cealaltă
masându-l pe Mauru între urechi şi pornesc împreună pe
urmele lui Aurel. Ajungându-l din urmă îi spune că îl
însoţeşte doar până la iaz, cât să nu rătăcească drumul, şi
Aurel nu are nimic împotrivă. În ce-l priveşte pe Mauru,
acesta îi tot înconjoară cu salturi uimitor de înalte pentru
greutatea lui, lungindu-se în sus de-un stat de om printre
206