Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

sunt pe direcţia lui – apoi îşi ridică fără probleme
geamantanul, dă uşa la o parte şi aude cum se îndepărtează
după ţăcănitul tocurilor.
Încurcat în gânduri, are nevoie de minute bune pentru
a se dezmetici. Îi caută înfăţişarea în oglindă. Încă mai vede
înaintea ochilor luciul ca de smoală al ochelarilor ei. Ah,
tâmpenia tâmpeniei! O zvâcnitură în piept îl face să sară în
picioare. Nu, nu se poate! îşi zice. Apoi se contrazice: Ba, se
poate: a fost chiar ea. Că prost mai eşti, băi, Sava, băi!
Picioarele îi lunecă în pantofi, şireturile i se înnoadă
ca de la sine. Caută din fugă mânecile sacoului, aleargă pe
coridorul vagonului, apoi, în ultimul moment, când
garnitura îşi reia legănatul prin noapte, sare pe peron gata
îmbrăcat, numai bun de alergat după femei.
A, cruciuliţa! Trebuia să i se uite în decolteu. Poate era
acolo. Dar şi fără cruciuliţă, toate celelalte erau ale ei -
ochelarii, rochia verde, tocurile metalice... Le văzuse şi la
Odesa. Atâta doar că atunci avea părul lăsat pe spate.
29.
Peronul gării mişună de călători somnoroşi. Luminile
becurilor în loc să-i lumineze şi să-i arate calea înainte, mai
mult îl orbesc.
– Măgarule, vezi pe unde calci! aude şi simte o
bufnitură de poşetă în spate.
De atâta nerăbdare o caută prea pe departe, pe unde
nici lumină nu-i, în întunericul de dincolo de peron. Dar e
suficient să arunce o privire mai pe-aproape şi îi zăreşte
tocurile lucind metalic. O urmăreşte de la mică distanţă,
uneori ajungând la o întindere de mână de parfumul ei şi
pesemne că ea nu poate să nu-l simtă. Se opreşte în loc iar
Sava nu are cum să nu se împiedice de faimosul ei
297