Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

cum de-i iese aşa ceva. Se întinde cu uşurinţă pe deasupra
unui rând de tufe şi aterizează cu bine pe celălalt rând.
Aterizează gata pregătit pentru saltul următor, astfel
încât cu cealaltă săritură ajunge şi mai departe. Sare peste
încă două rânduri şi tot aşa... Via se leagănă sub săriturile
lui înalte şi lungi.
Cât pe ce să strivească o altă fiinţă îmbrăcată care
pare să bocească lângă un butuc! Anume aşa, cât pe ce s-o
strivească, deoarece simte că e purtătorul unei greutăţi
zdrobitoare. Pe unde calcă se cutremură pământul.
Fiinţa ce poartă haine se aruncă într-o parte, uită să
mai bocească şi începe a-l huidui aruncând după el cu
struguri verzi. Se aud tot mai multe huiduieli prin vie, prin
grădinile din vale, el însă e deja sus, pe creastă, şi dă să
treacă prin perdeaua de salcâmi, dar îl împiedică câteva
rânduri de sârmă întinse de la copac la copac, totul e înţesat
cu sârmă şi spini.
Nu-i rămâne decât să-şi facă loc îndepărtând sârmele,
însă cum să apuce sârma dacă nu-şi găseşte mâinile? Se uită
de sus în jos la partea lui din faţă şi deodată devine
conştient de blana lui, de picioarele de dinainte ce sfârşesc
jos cu o pereche de copite, la fel ca şi picioarele de din urmă
pregătite să-l propulseze oricând înainte, totodată devine
conştient de măreţia coarnelor pe care le poartă.
Îşi face vânt peste tufarii ce însoţesc lungul şir de
salcâmi fără să mai poată trece printre sârme pentru a se
pierde pe creastă în cele patru vânturi.
Un om gras, roşu la faţă, sare de după un tufiş şi tăişul
coasei lui îi scapără pe lângă piept. Strigăte, înjurături.
Străbate o fâşie de porumb simţind cum sfârtecă în
copitele ceea ce n-a reuşit să sfârtece grindina. Săgetează pe
sub poalele unor nuci.
Pe urmă îi taie calea un gard de nuiele, care se lasă
uşor prăvălit la pământ după care dă peste alţi oameni
254