Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

dându-i de-a latul prin iarba udă, iar când ridică ochii, ea e
întoarsă deja cu spatele şi se uită la hulubul de pe crucea
bisericii cu mâna dusă streaşină la ochi. Acela pare să-şi fi
revenit, îşi bagă ciocul pe sub aripi, îşi desface larg evantaiul
cozii.
Cu aceeaşi mână ţinută streaşină la ochi, îşi scoate
ochelarii şi intră în biserică, iar silueta ei în cadrul uşii
acoperă o vreme licărul lumânărilor făcându-l pe Sava să
devină deodată superstiţios, căci se întreabă dacă nu cumva
e un semn chestia cu dispariţia lumânărilor.
Ar intra şi el, dar nu prea ştie ce se cuvine să faci şi ce
nu într-o biserică. Adevărul e că mamă-sa nu l-a dus
niciodată la biserică. L-a luat Mama Aglaia de câteva ori cu
ea la biserica din satul de peste pădure, biserica din
Bahuseni având bătute scânduri în cruce la uşă şi la ferestre
încă de pe când el nici nu se născuse. Ceea ce-şi aminteşte e
că în biserica din satul vecin era o îmbulzeală sufocantă şi
trebuia să stea toată vremea cu capul dat pe spate, putând
urmări doar blândeţea îngerilor zugrăviţi pe sus. Îşi
aminteşte şi de agerimea unei priviri ce îl fixa din interiorul
unui triunghi pictat în locul cel mai înalt de pe boltă. Din
acelaşi triunghi, direct din irisul ochiului, cobora lanţul
policandrului. Şi lui i se părea că lanţul e încărcat de lacrimi.
A şi încercat să-i arate mamei Aglaia cum lăcrimează ochiul
de sus, cum se cotilesc lacrimile pe lanţ în jos gata să stingă
lumânările policandrului, dar ea l-a plesnit scurt peste
mână: în biserică nu se arată cu degetul. Îşi mai aminteşte
cum i-a lunecat printre dinţi linguriţa cu împărtăşanie,
gustul dulcişor al împărtăşaniei, gust care i s-a spus că e
gustul sângelui.
Hulubul se desprinde de cruce, pluteşte lin peste
răstignire şi aterizează în iarbă printre celelalte păsări.
Urmăreşte o vreme mersul lui delicat, ca în cele din urmă
să-l piardă printre ceilalţi hulubi şi să nu mai înţeleagă care
241