Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

îndeamnă să meargă în camera alăturată. Acolo mai bine de
jumătate din cameră e ocupată de-un pat foarte larg, iar pe
una din cele două noptiere de la capătul patului e un telefon
cam de pe vremea revoluţiei din 1917, cu receptorul la
înălţime.
Cocârjat deasupra aparatului, moşul culege numărul,
învârte discul cu un fel de încordare tâmpă, încât pare că
nici nu-l învârte cu degetul, dar cu vârful limbii. Mai trece
de câteva ori cu dosul palmei peste buzele-i unsuroase, apoi
îi transmite receptorul.
– Hai, spune-i câteva vorbe. Văd că s-a nimerit chiar
ea la telefon.
– Alo! Mamă, matale eşti?
– Cine-i? Sava? Alo! Alo!
– Da, eu, mamă.
– De când te caut, dragul mamei! Pe unde umbli?
– Acuma-s aici la moş Todirică şi mătuşa Inga. Stăm la
masă.
– Of, da’ bine că v-a dat prin gând să mă sunaţi. Şi cum
te simţi? Eşti sănătos? N-ai păţit nimic?
– Nu. Mă păzesc eu, n-ai grijă!
– Păzeşte-te, dragul mamei! Măcar tu păzeşte-te. Că
noi...
– Lasă, nu plânge.
Mătuşa Inga scapă un hohot sclifosit şi se duce la
bucătărie să ia căţeluşa în braţe.
– Ştii că lui tată-to i-au dat doi ani?
– Am auzit. Doi ani la Pruncu.
– Da, la Pruncu. Eu stau aici pe capul Anişoarei, la
cămin. Azi fac de serviciu în locul ei.
– Mai bine te-ai întoarce acasă.
– Cum, dragul mamei, să mă întorc acasă? Cu ce obraz
să mă arăt în ochii lumii? Săraca Dora noastră, Doriţa...
– Parcă te-am rugat să nu mai plângi.
276