Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

convine că nu nimereşte limba centurii în cataramă, că nu o
poate băga pe unde o bagă de obicei. În alte condiţii ar
înjura de mamă, acum însă o lasă să-şi facă de cap, să
clămpănească, înviorând cât de cât interiorul cutiei din
scândură de brad care, la nevoie, îi poate servi şi de
fortăreaţă.
Acum orice ocupaţie, inclusiv băgatul centurii în
cataramă, e un bun pretext pentru a amâna clipa în care va
trebui să ridice ochii prin întunericul albicios pentru a
desluşi careva mişcări duşmănoase. De-altfel, uşa fortăreţei
stă întredeschisă nu pentru că i-ar plăcea lui să admire
natura la ora asta şi nici măcar pentru aerisire, ci din cauza
omătului adunat lângă prag. Acesta s-a întărit prea tare ca
să-l poată scurma cu degetele şi să se închidă cât mai în
siguranţă. Ermetic, dacă s-ar putea.
Îşi zice s-o ia la vale spre portiţa dinspre ogradă cu
fruntea-n pământ, cu paşi mari şi grăbiţi, însă are o mică
slăbiciune. Îl împinge păcatul să arunce o privire peste
zăpadă la deal şi i se arată o pată neagră alunecând şi ea pe
zăpadă la vale. Aşadar, precum îi sugera şi părul măciucă,
dihania e aproape, vine şi vine...
Trage cu şi mai multă putere de uşă, presează şi mai
mult zăpada în prag. Dumnezeule, nu se mai poate simţi
omul în siguranţă nici când îşi face nevoile. Ce vremuri
păgâne! Aude un mârâit în noapte. Îl aude mai clar decât îşi
aude propriul gâfâit. Şi mai mult din instinct, aproape fără
să vrea, strigă:
– Lupul, măi! Lupul! Săriţi, oameni buni, că-i lupul!
relansând astfel străvechea chemare a codrenilor care te
ajută să afle cât de săritori la nevoie sunt cei care o aud şi
cât de curajoşi cei ce strigă.
Dar satul doarme, dormir-ar! Printre copacii ninşi,
peste gardurile presate de zăpadă se ghiceşte ici şi acolo
câte o pâlpâire albăstrie în câte-o fereastră, dovadă că unii
318