Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

ochelarii lui arăta şi mai roşu. Ochelarii lui făceau nu ştiu
cum lucrurile să pară mai însorite, mai vesele chiar. Pricepi?
Prin ochelarii lui noi toţi arătăm plini de optimism, dornici
de înfăptuiri măreţe, de-o dragoste să ne priveşti şi să ne
conduci. Am înţeles atunci şi eu, Valentin Bârcă, ce
înseamnă să fii situat mai sus sau mai jos, mai la dreapta
sau mai la stânga ochelarilor lui. Adică şmecheria e
următoarea: unii văd, alţii sunt văzuţi. Mă-nţelegi? Una-i săi
vezi tu pe alţii, şi alta-i să te vadă cineva pe tine, să vegheze
asupra ta. Anume asta înseamnă stat puternic! stabilitate!
ordine! Să simţi că te arde-o privire colea la ceafă, s-o simţi
şi să stai cu botu-n pământ căutându-ţi de lucru... Fiecare la
locul…
– ...la locul predestinat!
– Da, da! Cum spui! Şi să nu crâcnească nimeni! Da’ să
dea din mâini, să asude! Numai aşa!
Aurel ar vrea să-l întrebe care ar fi locul fiicei lui, locul
Dorei, în lumea asta disciplinată, însă limba i se împleticește
pe sub cerul gurii şi ora mărturisirilor se amână. Fruntea îl
trage la somn. Întrezăreşte chipul celui de dincolo de masă
şi îşi dă seama că, de fapt, acela e treaz! Sau e beat, dar arată
ca unul treaz. Oricum, ochii de vizavi sunt ageri, iscoditori,
pândindu-l parcă în continuare de după rândul de viţă de
vie.
I-ar plăcea să se întindă , să doarmă. Zice scurt:
– Şi-acum la pat!
La care Bârcă se strâmbă replicându-i că, adicătelea ce
are-n vedere? Ce, n-a înţeles că jocul de-a mirele şi mireasa
s-a încheiat? Că i s-a plătit! Mai vrea şi pat?
Aurel se ridică (de bine, de rău se ridică) scârbit, stă
un minut sprijinit de marginea mesei ca un taur cu nările-n
iarbă şi-i gata să răspundă cum ştie el să răspundă unei
asemenea bădărănii. Se mulţumeşte să scrâşnească din
dinţi, după care se lasă înapoi pe scaun, sughiţă, apoi îşi
153