Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

palmă ocrotitoare, care trece grijulie pe după umerii Dorei
îndemnând-o să păşească alături de el spre locuri mai
liniştite.
Şi cât de repede trece ziua în noapte sub frunzişul
pădurii! Ce repede se întunecă: fulgerător de repede!
– Nu uita, auzi, nu uita să-i faci o vizită la puşcărie
studentului, mă fato! strigă din urmă vreascul şi continuă:
Păi, să ne fraierească el pe noi? El, un avorton! Credea că n-
are cine să-l înfunde? Să ştie el altădată ce-nseamnă să nu-ţi
faci meseria cinstit şi până la capăt.
Ei se strecoară prin desişuri înţesate cu mizerabile
pânze de păianjen, Aurel înlăturându-le cu mâinile şi cu tot
trupul şi auzind-o venind din urmă cu sughiţuri de plâns.
Nu-i zice să nu mai plângă, iar când pădurea se mai răreşte
puţin, o ia sub braţ ca sub o aripă ocrotitoare şi păşesc aşa
mai departe în timp ce ea murmură ca pentru sine:
– Ce mai vor de la mine? De ce, de ce nu mă lasă odată
în pace?
Treptat vocea i se înmoaie a somn, i se înmoaie şi
paşii. Şi ce noroc: dintr-o dată pădurea se răreşte de-a
binelea şi devine destul de luminoasă în bătaia lunii încă
nevăzute dar care se ridică undeva spre răsărit mai plină
decât aseară. Printre copacii răriţi prin tăieri sanitare se
văd tulpini retezate şi stivuite geometric, metru cub lângă
metru cub pe diferite lungimi, arătând ca nişte dobitoace
masive culcate la pământ. El o ajută să se culcuşască pe o
asemenea stivă de retezături peste care a avut grijă să
aştearnă mai întâi lăstăriş verde de tei obţinând un fel de
pătul la înălţime.
– Mulţumesc, chiar am să dorm puţin, zice ea şi
adaugă ca pentru sine: Trebuie să mă odihnesc, trebuie! Mii
somn, mi-i tare somn...
– Dormi fără grijă, eu sunt alături.
– Şi n-ai să mă iei cu forţa, n-ai să mă...
198