Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Ai zice că e un ciudat, dacă n-ar arăta ţicnit de-a
binelea. Totuşi, ochii îi licăresc prietenoşi. Ba are şi un licăr
în plus - licărul unui dinte de aur. Păşesc mai departe pe
trotuarul aproape întroienit şi ajung în faţa unei clădiri care
se înalţă în ninsoare precum o construcţie ridicată special
pentru un mare carnaval.
Dora dă să intre, iar necunoscutul îi zice:
– Poate te uiţi mai întâi în sus.
Şi ea ridică ochii. Desluşeşte prin ninsoare o faţadă
foarte înaltă, întreaga clădire arătând înfăşurată în lumini
ciudate, incredibil de vii. Uitându-se mai atentă, desluşeşte
o panoramă ce descrie hăul cosmic străbătut de un bărbat.
Lucrată în mozaic, panorama are puterea unui vârtej. Mai
ales dacă te iei după spiralele albăstrii sub formă de brazde
răsturnate la trecerea prin univers a bărbatului musculos
aplecat peste coarnele plugului. Brazdele spiralate sunt cu
atât mai ciudate, cu cât plugul nu este tras de vreo
mârţoagă, nici de cai năzdrăvani, ci e împins prin spaţiu de
înseşi braţele musculoase ale bărbatului.
Acum băiatul ţine purceluşul atârnat de picioarele din
spate cu botul în zăpada şi aduce vorba despre un mare
artist pe care l-a cunoscut pe când acela fixa pietricele
colorate pe această faţadă, înviind acest univers. Mai
precizează că avea şi un nume frumos, Aurel David, şi că era
nu doar un mare artist, ci şi „un mare sufletist”, cum s-a
constatat după ce-a murit. Da, chiar aşa. Era numai suflet în
tot ce făcea! Dar sufletul i se vedea mai ales atunci când îşi
răsfira mozaicurile parcă direct pe cer, când mâinile i se
adânceau în spaţiu cu fiece pietricică viu colorată aşezată
exact acolo unde-i era locul pentru a înfrumuseţa Universul.
– Uneori mă lăsa şi pe mine să urc sus, să-i aduc
pietricele de care avea nevoie ca să le pună unde-i arăta
Dumnezeu cu degetul să le pună. Avea însă o slăbiciune! Că
altfel nu se poate. Artist şi fără slăbiciuni? Pe de o parte era
109