Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

evărsate peste marginea ceaunului. Muştele adunate
cuşmă la ospăţ devin foarte nervoase, neputându-l suporta
deloc. Le pute de la el a om viu.
Deşi înconjurat de bâzâit de muşte, băiatul aude
foarte clar vorbăria Anişoarei sub copac. Vrea să audă şi
părerea celui din copac. Resimte aceeaşi stânjeneală ca
atunci când cineva se lua de vorbă în casa lor despre un
posibil mire, căruia i se mai zicea “pantalon” sau “mână de
bărbat”. (“Să ai şi tu, Anişoară, un pantalon pe lângă tine, o
mână de bărbat care să te ţină din scurt!”) Şi înaintea
ochilor îi apar nesimţiţii care la club o tot trăgeau pe
Anişoara cât mai aproape de prohab în timpul dansului,
frângându-se odată în ritmul unei muzici numai de ei
auzite. Adevărat, de scene din astea are parte numai
Anişoara, căci Dora, de când s-a făcut fată mare nu mai calcă
pe la club.
Oricum, din şuşoteala ajunsă la urechea lui aseară, ar
reieşi că cel ce sosise odată cu surorile şi părinţii, a venit ca
mire. Şi ce mai mire! Ce mai Sfarmă-Piatră! De-a mirării că
nu se dărâmă mărul sub greutatea lui de uriaş.
Ceea ce nu poate pricepe însă băiatul, e dacă cel ce se
învârte acum printre ai lui e mirele Anişoarei sau e cel
despre care se tot vorbeşte că l-ar avea Dora pe undeva
departe de Moldova. Bun, şi dacă e mirele Dorei, cum de nu
i-a văzut stând împreună? Şi nici să schimbe o vorbă, fie şi
de la distanţă, nu i-a văzut.
Vocea Anişoarei continuă să stârnească ecouri. Turuie
că mama Aglaia a lăsat cuvânt ca la înmormântarea ei să fie
pomuri din coroanele tuturor copacilor fructiferi de pe
lângă casă. Să se taie câte puţin din fiecare. Şi din mărul
ţiganc, şi din cel domnesc, şi din cel calvin, dar şi din cutare
păr, din cutare prun, din cireş şi din vişin, ca să aibă de toate
pe ceea lume.
– Treaba-i foarte serioasă, concluzionează Anişoara.
166