Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

une pe la periferii, interzise la cinematografele din
centru, aşa poţi vedea şi planetele pe-adevăratele prin
Planetarii mai sumbre, mai pe la periferie, mai pe sub
garduri.
Şi nu sunt numai ei doi aici. Pajiştea pare să fie
predestinată ca loc de întâlnire pentru o mulţime de
oameni. Verde, de-o prospeţime ameţitoare, se întinde la
nesfârşit spre orizontul înclinat şi pe tot întinsul pot fi
văzuţi din loc în loc oameni tolăniţi în iarbă sau stând în
capul oaselor şi admirând nemărginirile. Unii se
îmbrăţişează, alţii se mângâie sau se ţin de mâini. Şi tot
aşa până foarte departe, până în albăstrimile cerului din
zare – bărbaţi, femei, copii, bătrâni, perechi tinere, care se
şi lasă duse.
Şi de parcă privirea ei ar reacţiona cu întârziere la
zborul unei păsări în lungul drumului, se concentrează
înainte abia după ce pasărea îşi desface larg aripile şi
planează în zare; descoperă cu întârziere că cerul de
deasupra pajiştii e dominat de o Planetă uriaşă, albalburie
ca un imens bulgăr de zăpadă, mai mare decât
orice lună plină.
Şi cum stau aşa aşezaţi pe pajişte cu purceluşul între
ei, Orest mângâie spatele îngheţat al purceluşului şi
vorbeşte despre lucruri pe care ea abia dacă le poate
concepe, nu că să le mai şi înţeleagă. Are însă tot mai
multă încredere în vorbele lui şi ţine să se convingă nu
doar cu vederea, ci şi cu simţurile că nu visează, drept
care pipăie firicelele de gheaţă de pe fruntea purceluşului
zicându-şi că dacă ar dormi şi ar visa, aşchiile de gheaţă ar
trezi-o imediat. Dar nu o trezesc. Pentru că nu au de unde
să o trezească. Ea nu doarme şi nu visează. Realitatea din
jurul ei, iarba şi floricelele, şi oamenii veniţi să admire
planeta aceea atrăgătoare – totul e cât se poate de real,
totul e perfect vizibil şi pipăibil.
122