Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Se fură mână pe mână. Ureche pe ureche se
ascultă. Ochi pe ochi se duşmăneşte. Iar gura umblă cu
pâra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de
pace, fraţilor, să grăbim împăcarea. Dar cum să punem noi
temeliile acestor ziduri, cum?
Paznicul îi înconjură pe cei de la masă cu paşi de
inspector şcolar, le studiază chipurile, bărbile şi pletele
lungi care sunt adevărate, nu de-ale lui Moş Crăciun, şi ca
să le dea o lecţie de bună purtare, nu-i pălmuieşte, nu-i
trimite cu şuturi la ungher, ci pur şi simplu ia creta şi scrie
pe tablă cu litere mari:
– „Bâldâbâc!”
Ce poate să însemne asta nu pricepe nici el. Pur şi
simplu, asta îi vine să scrie şi asta scrie. Însă nu se uită
nimeni la scrisul lui. Poate că sunt analfabeţi, săracii!
Dumnealor continuă să-şi caute de frământările lor de
minte, făcând totodată firimituri pe masă şi căutând să
răspundă care şi cum poate la întrebările pe care tot ei şi
le pun.
– Eu nu ştiu ce-i de făcut, fraţilor! oftează primul.
– Nici eu nu ştiu ce-i de făcut, spune al doilea.
– Şi nici eu. Nici chiar eu! recunoaşte al treilea.
Mai rup din pâine. Mestecă ce mestecă, lăsând şi
pentru alţii, ca în cele din urmă să întrebe unul dintre ei,
cel mai înţelept probabil:
– Da’ cu aista ce facem? Că a scris ceva pe tablă!
– A scris ce-a scris, dar a scris cu zăpadă şi scrisul lui
se prelinge pe tablă necitit.
Paznicul simte rece în palmă şi îşi dă seama că, întradevăr,
are între degete un bulgăre de zăpadă, nu cretă.
– Dar ne-a văzut cum rupem din pâine. Ne-a auzit şi
vorbele. Şi a scris, totuşi, cuvântul acela greu de înţeles,
Bâldâbâc!
– Păi, dacă-i Bâldâbâc, Bâldâbâc să fie! Să-l facem să
127