Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

semne. Deodată descoperim însă că el e unul dintre cei ce
cară stuf. La început nu-i dăm nicio atenţie. Doar
constatăm că se desprinde unul de cei adunaţi grămăjoară
la mijlocul iazului şi că e cineva care o ia spre marginea
păduri, apoi – în direcţia noastră. Şi abia când unii dintre
cei ce se ascund pe după copaci îndrăznesc să iasă din
pădure ţinând cu tot dinadinsul să-l vadă cât mai deaproape
şi-i amuşinează călcăturile încălţămintei în
zăpadă, suntem și noi tot mai convinşi că el e. Iar când
ajunge la câţiva paşi de noi, îi vedem şi obrajii, obraji
străfulgeraţi încă din fragedă copilărie de semnele ştiute.
Și fără să vrem ne încovoiem de milă. Deşi el nu are cum
să ne vadă şi nici să ne audă, îl miluim cu ce putem, cu
multă seninătate pe unde trece, şi intrăm în casă odată cu
el, contopiți, de fapt, cu el. Iar când îl văd toţi cei
dinăuntru, par deodată tulburaţi, se dau la o parte şi-i fac
loc spre o uşă larg deschisă pe partea stângă. Cum ne şi
aşteptam, dincolo de uşă se deschide o privelişte cu spaţiu
pământesc până hăt în zare. Dar nimeni dintre cei ce se
înghesuie în camera din mijloc nu îndrăzneşte să treacă
pragul dincolo. El însă păşeşte cât se poate de firesc în
spaţiul acela, scuturându-şi din mers zăpada de pe umeri
şi scoţându-şi căciula din cap. Îl vedem şi pe Lazăr întins
jos. Cu faţa în sus. Cu picioarele, goale, întinse spre uşă şi
cu mâinile împreunate pe piept. Dincolo de trupul lui se
aşterne o pajişte ce se întinde în descreştere spre păduri
îndepărtate şi ape atinse de straturi de ceaţă. Băiatul se
apleacă peste picioarele mortului şi, mai curând revoltat
decât îndurerat, trece cu degetele peste încrestăturile de
cuţit care i-au sfâşiat pielea până la os de jur împrejurul
picioarelor ca și cum ar fi început cineva să-l jupoaie.
Băiatul se ridică tremurând de mânie, caută cu
neîndemânare ceva în buzunarul de la piept, scoate în cele
din urmă un capăt de lumânare, apoi scoate şi cutia de
337