Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Vin şi eu îndată, doar să văd ce fac cu geanta asta.
Adevărul e că Sava vrea să rămână o vreme singur.
Stinge lumina. Se aşază pe marginea patului, urmăreşte cum
dincolo de sticla ferestrei pădurea e ușor învăluită de o
lumină ce vine parcă de peste tot și de nicăieri. E lumina
unei luni pline care abia urmează să răsară. El a mai
înnoptat în această odaie, drept că aşa de curată n-a văzut-o
niciodată. I-a plăcut de fiecare dată să se uite prin fereastră
direct în pădure, ca şi cum s-ar afla acolo singur printre
umbrele copacilor. De data asta ceva o face să pară
friguroasă în plină vară. Răceala răzbate prin sticla ferestrei
şi aproape fără să vrea se retrage în așternut trăgându-şi
plapoma până la gură. Adoarme.
Când se trezeşte, deşi luna a trecut deja peste
acoperişul cantonului, iar pădurea prin geam arată mult
mai prietenoasă, el resimte aceeaşi înfrigurare. Iese afară
unde vede clar că se crapă de ziuă. Vede la colţul casei
aceeaşi căruţă pe care o ştie stând acolo ca de când lumea şi
care e pusă în mişcare mai mult iarna, când i se înşurubează
tălpi în loc de roţi, şi pădurarul Stică aduce calul de la fermă
ca să-l ducă pe zăpadă până la Jiguli-ul lăsat în sat.
Se îndreaptă către marginea ponorului, dar în loc să
vadă iazul, vede pe vale o întindere albă de-ai zice că au
început să curgă râuri de lapte pe faţa pământului.
Aude un foşnet alături printre frunzele de brustur,
apoi apare o înfăţişare bleagă. E un iepure de muscă, alb, cu
urechile pleoştite. Ar merita mângâieri, Sava ştie însă că
urecheatul e plin de bube. Ca şi ceilalţi de pe-aici, cărora
tătuca Lazăr le-a deschis cuştile lăsându-i să dispară prin
pădure decât să se chinuiască de-o boală pe care nici chiar
el nu o poate vindeca.
Acum îşi dă seama că a fost trezit de plescăitul apei
din lighean. S-a zbătut ceva cu putere în apa ligheanului deau
sărit stropi până în aşternut. A, cărăşeii. Şi mai de-a
175