Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

copac alţi mistreţi traversând poiana.
E ca şi cum i-ar mâna cineva din urmă. Ceea ce se şi
confirmă, căci vede dedesubt o femeie apropiindu-se de
copacul lui. E într-o rochie ce pare albăstrie sub clarul de
lună şi cu basma albă înnodată la ceafă. Îi vede şi faţa
ridicată spre el. Îl priveşte cu drăgălăşenie şi el descoperă
că nu-i decât o fată. De fapt, o fetiţă.
– Şi mult ai să-mi stai cocoţat acolo? îl întreabă.
– ...?
– Gata, dă-te jos! Mai bine coboară că de nu, te descalţ
şi rămâi fără sandal ca raţa-n copac...
Şi ea chiar îşi întinde mâinile şi ajunge ciudat de uşor
până la craca pe care stă el. Îi desface cureluşa de la o
sandală. Atingerile ei sunt foarte fireşti. După ce îi scoate
sandala, îl îndeamnă din nou să coboare. Şi-i tot mângâie
piciorul făcându-i pielea ca de găină. El se agaţă de crengile
de mai sus, mai urcă puţin, însă mâinile ei vin în sus după el
şerpuind printre crengi şi reuşind să-l descalţe şi de cealaltă
sandală.
Dar lui nu-i mai pasă că rămâne fără sandale,
important e să n-o mai vadă întinzându-se printre crengi
după el, să nu-i mai simtă degetele pipăindu-i gleznele,
lunecându-i pe fluierul piciorului.
– Bun, nu vrei să cobori, nu vrei! zice ea. Doar că te-aş
ruga frumos să nu te caţeri până-n vârf, dacă nu vrei să
zbori iar peste pădure cum ai mai zburat. Că pe urmă, parcă
văd, tot eu are să trebuiască să-ţi dau pe la nas cu parfum de
toporaşi şi să-ţi fac respiraţie artificială gură-n gură ca să-ţi
vii în fire.
Sava înmărmureşte încolăcit între crengi în vârful
copacului.
Îşi aminteşte cum a zburat pe deasupra pădurii şi
urmăreşte din vârful copacului, pe lună, cum fata/fetiţa se
îndepărtează traversând poiana cu sandalele strânse la
217