Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

după peretele unui pavilion.
După o vreme livada de pruni mai sloboade o maşină
din rotocoalele altei coame de praf. Şi nu-i o maşină
oarecare ci o limuzină neagră având privilegiul de a intra
direct pe teritoriul fermei, acum poarta fiind larg deschisă.
Ca la comandă, între pavilioane izbucnesc glasuri icnite şi
strigăte de încurajare – dovadă că cele două femei au ajuns
la destinaţie şi că au transmis întocmai indicaţiile.
– Gata, s-a pornit alaiul, zice Dora. Aduc purceii.
– Cum îi aduc, îi mână din urmă?
– Dar nu auzi că o ţin tot într-un hei rup? Înseamnă că
îi tăbârcesc în cuşcă.
Din limuzină coboară mai întâi doi bărbaţi solizi. Se
deosebesc de ceilalţi mai ales prin pălăriile lor cu boruri
severe, apoi iese un al treilea, acesta purtând
îmbrăcămintea cea mai comodă cu putinţă pentru o zi de
vară: blugi, cămaşă cu mâneci scurte şi beretă pe cap.
Anume bărbatul acesta cu beretă verde începe a dirija la
stânga şi la dreapta, apoi tot el se duce şi deschide portiera
automobilului alb şi-i întinde mâna unei blonde îmbrăcate
şi ea destul de lejer, în pantaloni albaştri şi maiou galben,
ajutând-o să coboare şi, rămânând în acelaşi loc, să-şi
aburce pe umăr o cameră de luat vederi, el înarmându-se la
rândul lui cu o armă de vânătoare.
– O, pe aici la vânătoare se mai şi filmează!
– După cum vezi. Şi să ştii că cel cu beretă-i un regizor
cunoscut de la Chişinău. Dar despre asta mai târziu. Uite,
vine alaiul!
„Alaiul” apare de după colţul pavilionului din deal şi
cară pe umeri o cuşcă mare aşezată pe drugi. După ce
înaintează o vreme în linie dreaptă, cârnesc într-o direcţie
neaşteptată pentru Dora, făcând-o să creadă că, nici vorbă,
cel cu arma încurcă ceva. Purceii ar trebui să fie duşi tocmai
la băltoacele din vale, nu aduşi în bostănărie.
193