Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

că este urmărit printre şi peste garduri cu un interes
neafişat, cuprinşi de o teamă neînţeleasă. Numai vecinul
Petrea, îndrăzneşte să-l întrebe cu glas aproape şoptit,
iţindu-se de după gardul ce trece pe lângă tulpina mărului:
– Ne spetim, ne spetim? Vrei să dai de apă?
– Da, poate dau de apă sau de-o comoară ceva.
– Bună treabă! zice acela serios şi dispare.
Pe urmă ies plăcintele din cuptor şi mătuşa Lenuţa îl
cheamă să vină să mănânce „amu, cât îs fierbinţi”.
– Ba să mi le aduci la groapă.
– Bre, eşti teafăr la minte?
– Teafăr-teafăr, n-ai grijă. Mai fă-mi şi-un izvar. Şi să
mi-l aduci tot la groapă.
Cu plăcinte şi vin fiert groapa se adânceşte mai cu
spor. Nici nu-şi dă seama când îi ajunge până la piept. Apoi
până la barbă. Pe urmă îi vine tot mai greu să ajungă cu
mâinile la farfuria cu plăcinte şi la ulciorul cu vin de pe mal.
Iar această neputinţă a lui o ia drept unitate de măsură.
Adică în clipa când nu va mai putea ajunge la îmbucăturile
de sus, va însemna că groapa-i gata.
Şi clipa respectivă vine o dată cu lăsarea înserării.
Întinde cât poate mâinile spre marginea de sus şi nu poate
lua nimic de dat pe gât. Niciodată nu i-a părut mai rău că are
înălţimea pe care o are. De ciudă, îşi umflă muşchii şi mai
sapă de-un rând de hârleţ, ducându-se şi mai jos. Aşa, din
proprie iniţiativă. Şi malurile gropii se ridică atât de sus,
încât chiar nu mai poate ieşi din groapă. Şi se face tot mai
întuneric în groapă. Şi el nu poate ieşi, nu şi gata, oricât ar
sări în sus zgâriind pereţii lutoşi. Să strige? Să cheme din
nou ajutor cum a chemat aseară? Bine, aseară striga „Lupul,
măi! Lupul!”, dar acum cum să strige? „Săriţi, oameni buni,
şi mă scoateţi din groapă!”?
Se aşază direct pe fundul gropii, dărâmat de oboseală,
hotărât să se ţină cât mai mândru, să nu adune toată
332