Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

naibii de colțuroasă. Mai iese şi un mahalagiu cu nevasta-sa,
mai apar doi oameni de pe undeva. Ţine-l, bre, sta-i-ar
Ignatu la cap să-i stea! Prinde-l, bre! Dă-i peste picioare!
Rupe-l de şalele!
Însă purcelul, fiind de fapt o corcitură, e demn de
sălbăticia sângelui ce-l poartă. Numai că în vreme ce
sângele sălbatic îi accelerează fuga, slănina domestică îl
trage la pământ, făcându-l să cadă în cele din urmă, moale,
în colbul drumului. Cântărindu-l din ochi, unii îi dau peste
optzeci de kilograme, alţii – peste sută. Dus pe sus de patru
bărbaţi, fiecare înhăţându-l de câte un picior, pare să aibă
mult peste sută. Dar, mă rog, fiecare cu puterea lui de
cântărire! În ogradă purcelul mai gâfâie o vreme, cât cineva
pregăteşte o frumuseţe de cuţit pe care i-l plimbe printre
picioarele din faţă, pe-acolo pe unde e inima porcului şi
unde, asta e, în clipa următoare pătrunde adânc.
Aurel nu dă nici un semn că ar dori să mai calce în
ograda cu prapori în faţa casei şi cu porcul răpus de
alergătură şi de cuţit, aşa că animalul moare fără să-l poată
imprima şi pe el pe retină pentru cazul când vor sosi cu toţii
acolo unde pleacă el acum şi îi va fi mai uşor să-i
recunoască.
Gata, îşi zice Aurel, misiunea lui se încheie aici. Nu,
Doamne fereşte nu-i pare rău că a pierdut două kilograme
de făină de popuşoi, echivalentul a şase mămăligi, căci o
aventură ca asta merita orice sacrificiu. E timpul să dispară
pe nevăzute. Să dispară englezeşte spălând putina
moldoveneşte. Dar nu-i chip “englezeşte”. Cel puţin
deocamdată. Femeia cu ţugui îl trage de mânecă şi el intră
după ea în ograda unde bărbaţii aprind un foc de paie în
care porcul se scufundă ca într-un altfel de nămol.
Cea cu ţugui îi spune că o cheamă Didina şi că
locuieşte la capătul satului, lângă pădure. Îl şi invită să-i
vină în ospeţie. Împreună cu Dora, fireşte. Unde mai pui că e
161