Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

ghemuindu-se lângă el mai rece decât dacă între timp s-ar
fi tăvălit prin zăpadă.
El înţelege că ar trebui să reia ceremonialul
apropierii de flacăra umedă. Nici o şansă însă. Dora nu
contribuie cu nimic. Ea stă întinsă pe spate şi nici nu suflă.
Când se apleacă să o sărute, îi găseşte obrazul ud de
lacrimi.
– Ce-a dat în tine? Ce ţi-a venit?
– Lasă! Degrabă-mi trece. Doar atât e în stare să
spună cu voce liniştită, ca imediat să izbucnească în
hohote: Ticălosule! Porcarule! Înseamnă că tu, tu ai pus
banii acolo! Şi tot tu ai venit să ţi-i iei înapoi! A, s-a ieftinit
marfa! Ai înţeles că eu mă bag oricum sub tine! Da, mă
bag, fiindcă-mi placi, băi! Îmi placi tu, nu banii tăi!
Ticălosule! Porcule!
El reuşeşte să-i prindă mâinile, coboară din aşternut
şi îşi caută hainele prin întuneric.
– A-ha! Fugi, laşule! Fugi cum ai fugit şi-atunci! Doar
că acuma nu sar ţăndări din fereastră. Mai stai, stai şi
murdăreşte-mă cu sperma ta, murdăreşte-mi patul,
murdăreşte-mi viaţa. Sigur, ţi-ai luat înapoi paralele şi peaici
ţi-i drumul! Tiva, gospodarule! Cheltuieşte-le sănătos!
O, ce om prevăzător! Ce puşlama calculată! Porcule! Şi
încă o dată, porcule!
Ea încă nu-şi dă seama că o clipă în urmă Octavian a
aruncat ceva foşnitor peste aşternutul ei. Îi aude doar paşii
îndepărtându-se spre ieşire, apoi îl aude trântind uşa, îl
aude pornind motorul şi îndepărtându-se în noapte.
Într-un târziu bâjbâie prin aşternut şi dă de
bancnote. Numai bancnote în jurul ei. Scutură plapoma,
scutură cearceaful. Pe urmă plânge cu faţa în pernă. Mai
întâi plânge în hohote, apoi doar pentru sine. Şi adoarme.
Când se trezeşte, afară e ziuă. Mintea îi lucrează ca
ceasul. Totul i se pare limpede şi pe înţelesul oricui.
99