Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

problema, mama voastră de neam de ticăloşi ce sunteţi!
Aurel e deja aproape de ieşire, când aude glasuri
venite de-afară şi întrezăreşte din umbra coridorului, fără
să fie văzut, cum vin pe sub bolta de viţă doi bărbaţi în civil
şi un miliţian cu mapă subsuoară însoţiţi de Didina care le
spune că „adineaori şedea colo pe scări”.
Şi el simte că are nevoie de o pauză de gândire, se
răsuceşte şi o ia pe coridor în direcţie inversă, cuprins de o
nelinişte inexplicabilă. Urcă la nivelul doi. Între timp îşi dă
seama că deocamdată n-ar fi în stare să le explice clar ce
caută la ora asta la fermă şi în general ce caută prin părţile
astea. L-au buimăcit fluturii? Trezeşte-te, cetăţene! Scoate-ţi
fluturii din cap şi răspunde! Unde? Când? De ce? În ce scop?
Relaţiile cu victima? Ai mai fost cercetat penal? Doar
administrativ? Unde? Când? De ce? A, l-ai umplut de sânge!
Ei şi tu, chiar să-l dai cu capul de ecranul radarului? Puteai
să-i arzi două palme de-ale tale peste fălci, de, ca între
colegi, şi ar fi fost suficient, fără sânge pe coridor…
Îi ajunge la ureche ca un zbârnâit de riglă metalică
glasul Didinei care se jură că tocmai a auzit cum urcă cineva
scările la capătul coridorului. Şi Aurel călcă mai moale,
continuând însă să urce treaptă cu treaptă. Descoperă scara
metalică ce trece spre deschizătura din tavan. Urcă cu şi mai
multă băgare de seamă, iar când îşi scoate capul deasupra, îl
găseşte pe maestrul Floresco plimbându-se pe fundalul
pădurii. Pe acelaşi fundal, stă ghemuită într-un fotoliu
blonda din bostănărie.
– O, a apărut şi David al nostru, marele luptător!
exclamă Floresco. Bravo! Deşi, cam târzior, coane mire!
Târzior de tot, aş zice! Sărmana fată, te-a aşteptat, s-a tot
frământat astă noapte cu gândul numai şi numai la tine...
Aurel simte că trebuie să se ia în mâini, să nu se lase
provocat. Or, dacă ar apărea în clipa asta cei de la miliţie şi
l-ar surprinde năpustindu-se asupra individului, ar fi numai
233