Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

(sigur, foarte enervat că a ajuns să fie ajutat de-un moşneag
şi-o babă), apoi se enervează definitiv când înţelege că nu
înţelege ce i s-a întâmplat pe acoperiş de-a ajuns să nu mai
înţeleagă ce-i cu el.
Şi o ia pe sub poala pădurii la vale, apoi pe după coada
iazului să poată ajunge pe celălalt mal unde stau cei doi
tolăniţi între cărţi, scufundaţi în lectură cum ar veni, şi
astfel bătându-şi parcă joc de nivelul lui de cunoştinţe după
ce a şi uitat de când n-a mai deschis o carte.
186
17.
Paraşutistul crede că ar mai avea de ales dacă trebuie
să accepte sau nu rolul pe care îl joacă de patru zile. Se
preface a nu înţelege că nimic nu mai poate fi schimbat. Or,
fata asta, Dora, deja face parte din viaţa lui. Când o simte
privindu-l dintr-o parte e ca şi cum l-ar urmări însăşi soarta.
Are ceva ireal în felul ei de-a se apropia de el. Când vorbeşte
pronunţă cuvintele dusă pe gânduri de parcă le-ar spune
povestea de seară unor copii care nu pot adormi tocmai
pentru că nu se mai sătură să o privească pe cea care le
spune povestea.
Acum fiind numai ei doi pe un val de pământ la
mijlocul ponorului, el îşi dă seama că de-ar încerca să o ia
aproape printr-o îmbrăţişare, în cazul în care nu l-ar pleni
peste obraz fireşte, fruntea ei abia dacă i-ar ajunge în
dreptul stomacului. Cu toate astea Dora îl domină, aproape
la fel ca şi natura din jur.
– S-ar putea să nu te intereseze, zice ea îngândurată,
dar eu n-am mai călcat în pădure de astă primăvară. Şi
palmele îi lunecă apăsat pe talie în jos, ochii îi fug peste
tufari spre crestele împădurite, se încurcă în gânduri,
buzele îi tremură.