Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

care o convingeau pe loc! Erau amândoi nişte fiinţe foarte palide, detestau soarele şi
se culcau foarte târziu! Ceea ce era adevărat. Chiar aşa, pe la patru dimineaţa erau
încă într-o discuţie înfocată pe teme politice sau istorice, fiecare asumându-şi o
perspectivă extrem de bizară şi de grandioasă, numind vechile oraşe pe numele lor
antice, uneori purtând conversaţia într-o limbă stranie, cu un ritm rapid, pe care Jesse
nici măcar n-o putea clasifica, ce să mai vorbim de înţeles. Bucurându-se totuşi de
puterile ei paranormale, ajungea uneori să ghicească sensul celor spuse; dar nu
recunoştea nici unul din cuvintele acelea ciudate.
De asemenea, în mod evident, Maharet avea o nemulţumire cu privire la Mael.
Era sau nu amantul ei? Nu s-ar fi zis.
Şi-apoi, o intriga felul în care-şi vorbeau Mael şi Maharet, de parcă îşi citeau
gândurile unul altuia. Brusc, Mael zicea, de exemplu: "Doar ţi-am spus să n-ai nici o
grijă!" când, de fapt, Maharet nu-i adresase nici o vorbă. Uneori era şi Jesse implicată
în genul acesta de comunicare. Era sigură că o dată Maharet o chemase, îi ceruse să
coboare în salonul principal, dar Jesse putea să jure că-i auzise vocea numai în minte.
Bine, ea însăşi avea această putere telepatică. Dar o aveau oare şi Mael, şi
Maharet?
Mesele ― altă enigmă. Apăreau în faţa ei numai mâncărurile care-i plăceau. Nu
era nici o nevoie să le spună servitorilor ce-i place şi ce nu. Ei ştiau! Melci, stridii
umplute, fettucine alia carbonara, muşchi Wellington, toate felurile ei favorite îi erau
servite seară de seară. Vinurile erau de o calitate excepţională, niciodată nu mai
gustase aşa ceva. Totuşi, Maharet şi Mael nu se prea atingeau de nimic, parcă
ciuguleau ca nişte păsărele. Cel mai adesea stăteau la masă fără să îşi scoată măcar
mănuşile.
Dar vizitatorii ciudaţi care veneau din când în când? Santino, de exemplu, un
italian brunet care venise pe jos într-o seară, însoţit de un tânăr amic ce se numea Eric.
Santino o privise îndelung pe Jesse, de parcă avea de a face cu un animal exotic, apoi
îi sărutase mâna şi-i oferise un superb inel cu smaralde, care dispăruse la câteva seri
după aceea fără nici o explicaţie. Şi el discutase timp de vreo două ore în limba aceea
ciudată cu Maharet, şi apoi plecase furios, însoţit de tovarăşul lui, Eric, uşor intimidat.
Mai erau apoi petrecerile extravagante din unele nopţi. Nu se trezise Jesse de
două ori pe la trei sau patru dimineaţa ca să vadă casa plină de lume? Prin toate camerele
se auzeau voci şi râsete. Toţi oaspeţii aveau un aer comun. Erau foarte palizi şi
aveau ochi nemaipomeniţi, la fel ca Mael sau Maharet. Dar în unele ocazii lui Jesse îi
fusese foarte somn. Nici măcar nu-şi amintea când se urcase în pat. Păstrase amintirea
unui moment doar, când se trezise înconjurată de câţiva bărbaţi tineri extrem de
frumoşi, care-i umpluseră un pahar cu vin roşu, următorul lucru pe care şi-l amintea
fiind că, brusc, se făcuse dimineaţă. Era în pat. Soarele se strecura pe fereastră. Casa
era goală.
Auzise, de asemenea, diverse zgomote ciudate, la ore insolite. Huruitul unui
elicopter sau al unui avion mic, de pildă. Dar nimeni nu sufla o vorbă despre ce sentâmplase.
În schimb, niciodată nu fusese mai fericită! Bizareriile astea nu meritau să o
preocupe! întotdeauna căpăta răspunsuri de la Maharet, care îi ştergeau instantaneu
din minte orice îndoială. Jesse se mira totuşi c-ajungea să îşi schimbe aşa de iute
părerile. De obicei, era foarte sigură de opiniile ei. Sentimentele şi le cunoştea pe dată.
De fapt, avea o fire încăpăţânată. Totuşi, şi acum, la orice vorbă a lui Maharet avea
imediat o ezitare între două atitudini: ori "Ce tot spui e complet ridicol!" ori "De bună
seamă!"
Dar Jesse se distra prea bine ca să îşi facă probleme. Din primele seri discutase cu