Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

curios era că nu-şi auzea hohotele de râs, le simţea doar traversându-i corpul, ştia că
râde şi plânge în acelaşi timp. Garda o insultă în termeni urâţi, ameninţători. Dar nu-i
mai păsa.
Era din nou înghiţită de valul de oameni care o împingea, o înghesuia din toate
părţile, o îndepărta de centru. O gheată grea îi strivi piciorul drept. Se împiedică, se
întoarse, se lăsă împinsă cu şi mai multă violenţă spre uşile de ieşire.
Acum totul îi era egal. Acum ştia. Ştia tot. Era complet ameţită. N-ar fi putut să
stea pe picioare dacă n-ar fi sprijinit-o umerii celor din jur. Nicicând nu mai simţise o
dorinţă atât de mare de a se abandona, o asemenea senzaţie de eliberare.
Cacofonia demenţială a muzicii continua ― feţele apăreau şi dispăreau într-o
spumă de lumini colorate. În aer se simţea miros de marijuana, de bere. Îi era sete. Da,
ar fi băut ceva rece. Ce groaznic de sete îi era! Ridică o mână şi linse de pe ea
sângele, sarea. Tremura din toate încheieturile, tot corpul îi vibra, cum i se-ntâmpla
adesea când era pe punctul s-adoarmă. Un tremur dulce, delicios, care anunţa visele.
Continuă să lingă sângele de pe mână şi închise ochii.
I se păru deodată că se află într-un loc mai degajat. N-o mai împingea nimeni. Se
uită în sus şi-şi dădu seama că se afla lângă uşi, lângă panta înclinată care cobora până
în marele hol, cu vreo patru metri mai jos. Lăsase în urmă mulţimea, undeva mai sus,
în spate. Aici putea să se odihnească. Aici se simţea bine.
Se ţinu cu mâna de zidul unsuros, păşind peste paharele de plastic aruncate pe jos,
ba chiar peste o perucă ieftină cu bucle blonde. Îşi sprijini şi capul de zid şi rămase
aşa, odihnindu-se, cu lumina crudă din hol în ochi. Avea pe vârful limbii acelaşi gust
de sânge. Parcă-i venea din nou să plângă, i se părea cel mai bun lucru de făcut. Pentru
moment nu exista nici trecut, nici prezent, nici vreo obligaţie; lumea întreagă era
schimbată, de la cel mai simplu până la cel mai complicat lucru. Plutea într-o
minunată stare de pace, de detaşare, pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Ah, dacă ar
putea să-i povestească lui David despre toate astea; dacă în vreun fel sau altul ar putea
să împartă cu cineva secretul acesta.
O atinse ceva. Ceva ostil. Fără să vrea, se întoarse şi văzu lângă ea o siluetă
masivă. Cine era oare? Se strădui să-l identifice pe intrus.
Mădulare osoase, păr lins negru, ruj în jurul gurii care se strâmba la ea, dar
pielea, era aceeaşi piele. Şi caninii. Nu era uman... Era unul dintre ei!
Talamasca?
Sunetul ajunse la ea ca un şuierat. O izbi drept în piept. Instinctiv, ridică braţele,
le strânse peste piept, cu degetele înfipte în umeri.
Talamasca?
Nu se auzea nici un sunet, dar furia conţinută în întrebare o asurzea.
Se dădu înapoi, însă mâna lui o prinse, degetele se încleştară pe gâtul ei. Încercă
să ţipe, dar fu ridicată pe sus.
Apoi zbură pe deasupra holului, ţipând, până ce se izbi cu capul de zid.
Întuneric. Văzu venind durerea. Un fulger galben şi apoi unul alb, traversându-i
coloana vertebrală, răspândin-du-se în mii de ramuri prin tot corpul. Nu şi-l mai simţi.
Se prăbuşi jos, strivindu-şi dureros faţa şi palmele de ciment, apoi se rostogoli pe
spate.
Nu mai vedea nimic. Poate că avea ochii închişi, dar era caraghios că, dacă erau
închişi, nu putea să-i deschidă. Auzi voci, auzi oameni care ţipau. Se auzi un fluierat
prelung sau, poate, fusese un sunet de clopot? Apoi un bubuit ca de trăznet, dar astea
erau aplauzele din sală. Lângă ea discutau câteva persoane.
Cineva, aproape de urechea ei, spuse:
― Nu trebuie atinsă. Şi-a rupt gâtul!