Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

violeţi. Şi, în mod bizar, pari a fi în acelaşi timp şi arogant şi plângăreţ.
Fă-mă nemuritor. Te implor!
Râsese din nou. Cu puţină tristeţe. Apoi se lăsase iar tăcerea, se auzea din nou apa
aceea care curgea din belşug undeva, la distanţă. Camera se vedea mai bine acum, era
o mizerabilă pivniţă împuţită. Silueta părea mai umană. Pielea aceea netedă parcă
prinsese o uşoară nuanţă roz.
― Era adevărul curat tot ce ţi-a povestit. Dar nimeni n-o să creadă vreodată aşa
ceva. Şi, ştiind ce ştii, până la urmă, ai să înnebuneşti. Aşa se întâmplă întotdeauna.
Dar tu n-ai înnebunit încă.
Nu. Ce se întâmplă acum e real. Tu eşti Armand şi stai de vorbă cu mine. Iar eu
nu sunt nebun.
― Aşa e. Şi mi se pare chiar interesant... interesant că-mi cunoşti numele şi că
eşti încă în viaţă. Nu mi-am spus niciodată numele cuiva care să mai fie pe lumea
asta. Armand ezitase. Nu ţin să te ucid. Nu chiar acum.
Atunci i se făcuse frică lui Daniel pentru prima oară. Dacă te uitai mai atent la
creaturile astea, îţi dădeai seama ce erau. La fel se întâmplase şi cu Louis. Nu, nu mai
erau vii. Erau sinistre imitaţii ale celor vii. Iar aceasta din faţa lui, un manechin de
adolescent cu pielea lucioasă!
― Am să te las să pleci de-aici, îi mai spusese Armand cu o voce blândă, extrem
de politicoasă. Vreau să te urmăresc, să văd unde te duci. Câtă vreme te voi găsi
interesant, n-o să te ucid. Pe de altă parte, s-ar putea să nu mă interesezi deloc, aşa că
n-am să-mi dau osteneala să te ucid. Asta e oricând cu putinţă. În asta să îţi pui
speranţa. Şe poate, de asemenea, dacă ai noroc, să-ţi pierd urma. În definitiv, şi
puterile mele au limite. Ai toată lumea la dispoziţie ca să te ascunzi, în plus, ai
avantajul că poţi să umbli în timpul zilei. Acum pleacă. Ia-o la goană. Vreau să văd ce
faci, să aflu cine eşti.
Acum pleacă. Ia-o la goană!
Luase primul avion din dimineaţa aceea spre Lisabona, ţinând strâns în mână
ceasul lui Lestat. Dar, după două nopţi, la Madrid, întorcând capul într-un autobuz, îl
văzuse pe Armand aşezat la câţiva centimetri de el. După o săptămână, aflându-se la
Viena, se uitase-pe fereastra cafenelei şi-I văzuse pe Armand urmărindu-l din stradă.
La Berlin, Armand se suise în acelaşi taxi cu el şi rămăsese acolo privindu-l până ce
Daniel se hotărâse să sară din maşină în mijlocul circulaţiei şi să o ia la goană.
După câteva luni, aceste întâlniri tăcute şi zguduitoare făcuseră loc unor atacuri
mai serioase.
O dată, într-un hotel din Praga, se trezi cu Armand scuturându-l cu violenţă,
urlând la el.
― Acum vorbeşte, îţi ordon! Scoală-te şi vorbeşte cu mine. Vreau să vii cu mine
la plimbare, să-mi arăţi oraşul ăsta. Ce te-a făcut să vii aici?
Pe când mergea cu un tren prin Elveţia, ridicase ochii din carte şi dăduse de
Armand aşezat în faţa Iui, privindu-l cu insistenţă pe deasupra gulerului de blană.
Armand îi smulsese cartea din mână şi insistase să-i explice de ce o citea, ce era, censemna
desenul de pe copertă?
La Paris, Armand îl urmărise noapte de noapte pe bulevarde şi pe străzile
dosnice, doar rareori întrebându-l despre locurile pe unde se ducea, despre lucrurile pe
care le făcea. La Veneţia, se uitase pe fereastră din hotelul Danieli şi-l văzuse pe
Armand privindu-l de la o fereastră de vizavi.
Apoi trecuseră câteva săptămâni fără să mai fie vizitat. Daniel trecuse de la
groază la o ciudată stare de aşteptare, întrebându-se dacă nu cumva îşi pierduse
minţile. Dar, la aeroportul din New York, cine-l aştepta, dacă nu Armand? în noaptea