Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Îţi dau tot ce-ai putea să doreşti vreodată!
― Da, dar nu ce ţi-am cerut eu, nu ceea ce vreau!
― Rămâi în viaţă, Daniel. Nu era decât o şoaptă slabă, ca un sărut. Dă-mi voie
să-ţi spun, din toată inima, că e mai bine să fii viu decât mort!
― Nu vreau să fiu viu, Armand, eu vreau să trăiesc veşnic şi-o să-ţi spun dacă-i
mai bine să fii viu decât mort.
Adevărul e că toate bogăţiile astea îl înnebuneau şi mai tare, îl făceau să îşi simtă
şi mai acut condiţia de muritor. O dată, când naviga cu Armand în apele calde ale
Golfstreamului, sub un cer cu mii de stele, simţi cu disperare nevoia de-a poseda pe
veşnicie cerul acela. Îl privea cu un amestec de dragoste şi de ură pe Armand care era
la cârmă. Oare chiar avea Armand să-l lase să moară?
Jocul de-a acumulatul comorilor continuase.
Tot felul de tablouri, Picasso, Degas, Van Gogh, considerate a fi fost furate, erau
recuperate de Armand fără nici o explicaţie şi date lui Daniel pentru revânzare sau
pentru încasarea recompenselor promise. De bună seamă că cei care le păstraseră
acunse nu îndrăzneau să se dea pe faţă, asta în cazul în care supravieţuiau silenţioasei
vizite nocturne a lui Armand în sanctuarele în care fuseseră expuse comorile
respective. Uneori identitatea posesorilor tablourilor nici nu era cunoscută. La licitaţie
aduceau milioane. Dar nici asta nu era de ajuns.
Perle, rubine, smaralde, tiare de diamant, îi soseau pe tavă lui Daniel.
― N-avea grijă, fuseseră furate, nu va veni nimeni să le pretindă înapoi.
Pe ferocii traficanţi de droguri din Marea Caraibilor Armand îi jefuia de tot ceaveau:
arme, valize pline cu bani, le lua până şi bărcile.
Daniel se tot uita la teancurile de bilete verzi în vreme ce secretarele le numărau
şi le împachetau în Europa, pentru a fi depuse pe diverse conturi cifrate în diverse
bănci din Europa.
Adesea Daniel asista la plecarea lui Armand la vânătoare în apele calde ale
sudului, de unul singur, într-o barcă cu motor, fără nici o lumină la bord, un
adolescent îmbrăcat în cămaşă neagră de mătase şi pantaloni negri, cu părul lung,
castaniu în bătaia vântului. Ce adversar mortal! Undeva pe-acolo, în depărtare,
nevăzuţi de pe ţărm, sunt traficanţii, iar el le pica drept în spinare, ca un pirat
singuratic, ca moartea însăşi. Se uitau oare în sus, înainte de-a se scufunda în apele
adânci, cu părul răsfirat pe apă, să-l vadă cu o ultimă privire pe cel ce le aducea
moartea? Un băieţandru! Şi ei care credeau că întruchipează răul...
― N-aş putea să vin cu tine? N-aş putea să te privesc când îi omori?
― Nu.
În cele din urmă, adunaseră suficient capital; Armand era gata să treacă la
acţiune.
Îi ceru lui Daniel să cumpere orice i se prezenta, fără să ceară vreun sfat şi fără
nici o ezitare: a flotilă de vase de croazieră, un lanţ de restaurante sau hoteluri. Acum
aveau la dispoziţie patru avioane particulare. Armand folosea opt telefoane.
În cele din urmă, realizară visul cel mare: Insula Nopţii, creaţia personală a lui
Armand, cu cinci etaje în care se adăposteau teatre, restaurante şi magazine. El
concepuse toate planurile pentru arhitecţi. Le dăduse liste interminabile cu materialele
pe care le dorea, ţesăturile, sculpturile pentru fântâni, până şi florile sau copacii în
oale pe care îi voia.
Priviţi, Insula Nopţii! De la asfinţit până în zori era invadată de turişti, vapor după
vapor venea încărcat de la Miami. În saloane muzica nu înceta niciodată, în sălile de
dans la fel. Ascensoarele cu pereţi de sticlă n-aveau odihnă, urcau veşnic spre cer.
Bazinele, pâraiele, cascadele luceau între maluri acoperite de florile cele mai