Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

se în jos, şi-a văzut braţele ciuruite ca de nişte ace şi sângele curgârâdu-i din orificii.
Până şi pe pleoape avea răni. S-a închis într-un cufăr, crezând că va găsi un adăpost;
dar până şi pe acela l-a deschis demonul şi l-a făcut bucăţele. Toţi au luat-o la goană,
iar Khayman a rămas plângând pe podea.
Furtuna de nisip a continuat zile întregi. Cu cât se rugau şi cântau mai mult
preoţii, cu atât demonul se înverşuna şi mai tare.
Regele şi regina erau consternaţi. Preoţii chemau zeii în ajutor contra demonului.
Poporul dădea vina pe vrăjitoarele cu părul roşu.
Toată lumea urla că n-ar fi trebuit să li se dea drumul să plece din Kemet. Că
trebuia să fie găsite cu orice preţ şi aduse înapoi, pentru a fi arse pe rug. Că doar aşa
avea să se potolească demonul.
Familiile nobile nu erau de acord cu verdictul acesta. Pentru ele judecata era
clară. Nu scoseseră zeii din mormânt mumia descompusă a tatălui lui Khayman? Era
deci limpede că cei care consumau carnea părinţilor decedaţi făcuseră întotdeauna
ceea ce le plăcea zeilor. Răufăcătorii erau regele şi regina, ei erau cei care ar fi trebuit
pedepsiţi. Ei umpluseră regatul cu mumii şi cu superstiţii.
În fine, întregul regat era în pragul războiului civil.
În cele din urmă, regele s-a deplasat el însuşi la Khayman, care stătea şi bocea la
el acasă, cu o robă trasă pe el ca un linţoliu. Regele s-a apucat la rândul lui să-i
vorbească demonului, dar acesta a continuat să-l înţepe pe Khayman, al cărui veşmânt
era de-acum o zdreanţă plină de sânge.
"Nu uita ce ne-au spus vrăjitoarele, a zis regele. E vorba de duhuri, nu de demoni.
Nu le poţi ţine în Mu. De-aş putea măcar să mă fac auzit de ele, aşa cum reuşeau
vrăjitoarele, de le-aş face să răspundă."
Dar conversaţia asta l-a enervat şi mai tare pe demon. A început să sfărâme
mobilele care mai existau. A scos uşile din ţîţâni, a dezrădăcinat copacii din grădină şi
a aruncat trunchiurile la întâmplare. De fapt, parcă uitase de Khayman, lăsându-se în
voia furiei prin grădinile palatului şi distrugând tot ce-i ieşea-n cale.
Regele a pornit după el, rugându-l să-i dea un semn de recunoaştere, să intre în
vorbă cu el, să-i comunice secretele lui. Stătea în mijlocul ciclonului declanşat de
demon, neînfricat, vrăjit.
A apărut atunci regina. S-a adresat şi ea demonului, cu o voce stridentă. "De ce
ne pedepseşti pe noi pentru cele pătimite de vrăjitoarele cu păr roşu? a ţipat ea. Mai
bine ne-ai asculta pe noi, în loc să li te supui lor!"
În aceeaşi clipă demonul a atacat-o şi pe ea, aşa cum îl atacase pe Khayman
înainte. Ea a încercat să îşi acopere braţele şi chipul, dar nu a fost cu putinţă. Regele a
luat-o în braţe şi au fugit împreună spre casa lui Khayman.
"Tu pleacă, i-a spus regele lui Khayman. Lasă-ne pe noi singuri cu spiritul acesta,
căci vreau să învăţ de la el, vreau să înţeleg ce doreşte."
Chemându-i pe preoţi, le-a spus, prin vijelia aceea, ceea ce-i spusesem noi, că
spiritul îi ura pe oameni pentru că posedau atât trup cât şi spirit. Şi că avea de gând săl
ademenească, să-l domesticească şi să-l stăpânească. Căci el era Enkyl, regele
Kemetului şi acest lucru îi stătea în putinţă.
Au intrat deci în casa lui Khayman, atât regele cât şi regina, iar demonul s-a luat
după ei, spărgând totul în jur, dar ei nu s-au clintit. Khayman, în schimb, liber acum
din puterea lui, s-a dus să zacă jos, în palat, mort de oboseală şi îngrijorat pentru
suveranii lui, dar neştiind ce-ar putea face.
Curtea era în fierbere; bărbaţii se băteau; femeile plângeau, unii au părăsit chiar
palatul, de frica evenimentelor ce-aveau să vină.
Timp de două zile şi două nopţi, regele a rămas cu demonul; la fel şi regina.